Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Povestea lui Nea Gabi de la liceu

Posted by on 3 November 2014 in De zi cu zi | 0 comments

Povestea lui Nea Gabi de la liceu

Pe nea Gabi îl știm cu toții: generația mea, generația dinaintea mea, Petru Rareș (liceul/colegiul național) vine la pachet cu figura simpatică a celui ce vrea să pară dur, dar căruia i-am descoperit cu toții vulnerabilitatea: Nea Gabi.

Îi suntem dragi. Îi eram dragi. Se făcea că ne ceartă când mai întârziam la ore și ne milogeam la poarta mare de fier să ne lase, totuși, să intrăm. Se făcea că se supără și-și dă ochii peste cap când alergam după ore la el să ne deschidă sala de festivități, unde făceam repetiții cu trupa de teatru. Închidea ochii atunci când îi prindea la fumat pe la colțuri pe colegii mei. Dar mereu era acolo, mereu ne tachina, mereu ne știa pe nume și de la ce clasă suntem.

Ieri am fost să votez. Am votat în sala de sport în care ne făceam exercițiile pentru pregătirea la BAC, în sala de sport în care stăteam la bârfă cu prietenele, cocoțate la etaj, ca să analizăm băieții care jucau volei. În sala de sport în care n-aveam voie cu motanii (motanii erau niște DC-uri mari, băiețești, din perioada mea mai punk-rock).

Apoi am vrut să fac un tur al liceului în care nu mai intrasem de șapte ani. Să-mi văd clasa, să-i văd holurile și sala de festivități și cancelaria, chioșcul din curtea interioară și laboaratoarele și Corpul Nou și locul unde erau hărțile. Avem emoții și parcă ceva ceață pe ochi, ca și cum mă vedeam alergând pe holuri sau pozându-ne în pauze, pentru că mereu aduceam aparatul la mine: Să ne facem amintiri!

Ieri, nea Gabi m-a recunoscut. Ne-a dus, pe mine și pe mama, prin toate locurile dragi mie. S-au schimbat multe, dar eu am rămas parcă la fel. Simt că m-aș comporta ca aceeași Anne dacă s-ar suna de pauză. Doar Rareșul e mai lipsit de personalitate, parcă. Și Nea Gabi e mai împovărat de griji. Opt ani am petrecut acolo și nu i-am știut povestea. Până ieri, când, cu lacrimi în ochi, și-a spus tot oful. Despre nevastă și divorț și copii și bani și casă și alte probleme. Și apoi ne-a strâns în brațe, pe mine și pe mama. Și m-a privit atent cu ochii lui căprui, înroșiți de lacrimi de neputință și mi-a zis să mă bucur de drumul meu și de locul pe care mi-am pus gândul. M-a pupat pe ambii obraji și l-am lăsat în capul treptelor de care, altă dată, ne temeam așa de tare și ni se păreau așa de impunătoare.

Am plecat cu inima grea. Ce necazuri ascund unii oameni și ce bine și le căptușesc de haine! Nu le poți simți! Noi suntem copiii lui și se bucură că ne vede de fiecare dată, chiar dacă vremurile s-au schimbat, Rareșul adăpostește alte generații și noi ne regăsim din ce în ce mai greu în stafiile liceenilor ce mișună pe coridoare.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *