Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "bucuresti"

Clovnul oraşului cu oameni trişti

Posted by on 18 October 2012 in De zi cu zi | 2 comments

Clovnul oraşului cu oameni trişti

În Bucureşti lumea-i cam mofluză. Ştiu că nu e vina nimănui, că te strânge starea asta ca-ntr-o menghină.

Mi-am luat, mai mult inconştient, misiunea de-a face oamenii să zâmbească. Aşa, cum prind pe cineva că nu e prea încrâncenat, bag o glumă. “Fac un spirit”, aduc vorba de ceva, nu ştiu, orice.

Ieri mi-am făcut a doua oară doctoriţa să râdă cu poftă. Prima oară i-am zis că-s ipohondră şi că dacă îmi iese o vânătaie pe corp zic Gata, braaain canceer! şi-a râs de s-a prăpădit. Ieri am revenit la ea şi i-am zis, Sărumâna, eu sunt fata cu brain cancer şi a început să râdă: Da, îmi amintesc de tine! Apoi, în staţia de tramvai, am făcut-o să zâmbească pe tanti cu biletele, am vorbit un pic despre cartele, bani şi abonamente şi i-am zis ceva de controale, a fost o chestie de moment.

La supermarket la fel. Fac ce fac şi mai trag câte-o ocheadă cu doamnele de la casă or mai facem mişto din priviri cu alţi pasageri din tramvai despre vreo cucoană care vorbeşte prea tare sau vreun moşuleţ iritat.

Şi cu taximetriştii ăia mai destupaţi la minte am reuşit să încheg o conversaţie semi-amuzantă. Unul mi-a cerut odată şi adresa blogului.

Cum mai faci oamenii să zâmbească? Salută-i pe cei care nu s-ar aştepta să-i saluţi: femeia de serviciu, vecini, muncitori, gunoieri, urează-le Bună Dimineaţa şi Spor la treabă şi parcă mai slăbeşti strânsoarea în care ni se întind nervii.

Cu cei pe care îi iubesc îs în stare să fac orice numai să le smulg un zâmbet. Stau în cap, mă scălâmbăi, vorbesc porcărele, inventez expresii, orice.

Dacă aveţi idei care să mă ajute în misiune, ziceţi.

Read More

Bucureşti european?

Posted by on 9 October 2012 in De zi cu zi | 16 comments

Bucureşti european?

Sufăr foarte tare că Bucureştiul, oraşul în care am ales să trăiesc (nu ştiu încă pentru cât timp) nu arată deloc a capitală europeană, deşi e una. Când plec în alte ţări mă uit cu invidie la cei cărora li se citeşte mândria pe faţă că locuiesc în bijuterii de oraşe precum Londra, Praga, Viena, Amsterdam, etc. Că au străzi curate, că au arhitectură cu care îţi poţi clăti ochii, că au puburi frumoase şi flori pe stradă şi parcuri mari şi verzi şi artişti veseli care te surprind cu numere stradale şi vitrine şi lacuri şi transport ceas şi, şi, şi, şi.

Şi-i o plăcere să te trezeşti dimineaţa şi să te plimbi cu o cafea în mână până la birou. Şi până şi şoferii de taxi au sentimentul ăla de “Heh, ce norocos sunt, uite în ce minunăţie de oraş pot să-mi câştig existenţa”.

Eu am ajuns să prefer să plec eu din Bucureşti decât să aduc pe cineva aici. Fie şi pentru un weekend. Am ajuns să zic: băi, n-are rost să vii tu la Bucureşti, hai că vin eu la tine. Trebuia să găzduiesc un elveţian vara asta, care voia să vadă România şi i-am spus că România nu înseamnă Bucureşti, din păcate. Cu toate că Austria înseamnă cu uşurinţă Viena, Irlanda poate însemna lesne Dublin, Olanda e clar Amsterdam şi tot aşa.

În alte ţări lumea se înghesuie să locuiască “la Capitală”.

Şi dacă ai de gând să zici: nu-ţi place, mută-te, moldoveanco, nu, nu asta e atitudinea. Căci da, Bucureştiul era atractiv odată. În perioada interbelică.

Read More

Instinct de Bucureşti

Posted by on 8 October 2012 in De zi cu zi | 1 comment

Instinct de Bucureşti

Mă relaxează provincia. Îs cu capu-n nori de fiecare dată când părăsesc Capitala. Simt că timpul se dilată, că soarele arde mai puternic, că mi se curăţă plămânii, că oamenii sunt mai frumoşi.

Nu sunt atentă la mai nimic şi n-am direcţie. Mă rătăcesc voit şi zâmbesc aproape mereu. Dacă am avut eu vreodată orientare, în provincie mă lasă de tot.  Sunt împrăştiată. Uit unde am văzut lucruri, nu mă interesează încotro mă îndrept. Parcă-s un copil cu portofelul plin într-un parc de distracţii. Nu mă interesează nimic altceva, vreau să mă bucur de toate ringelspielurile, nu aştept pe nimeni, nu mă aşteaptă nimeni.

Dar când revin în Bucureşti, de cum mă dau jos la Gara de Nord mă trezesc la realitate. O realitate deloc pe placul meu, dar care mă antrenează pentru ce va fi să fie. Parcă mi se activează atenţia. Ies nişte antene care captează tot ce-i în jur: mişcare, agitaţie, pericol. Parcă sunt gata să boxez în orice moment. Casc ochii bine. Ţin pumnii strânşi, maxilarul încleştat şi inima trece la alt bmp. Sunt mereu în ofensivă. Vedere obtuză.

Cred că d-aia sunt aşa aeriană în vacanţe sau în weekendurile petrecute în afara Bucureştiului. Opresc instalaţia, după ce am terminat bateria de mai multe ori decât avea voie să fie folosită.

imagine de AICI

Read More

Am propriul Brooklyn

Posted by on 1 October 2012 in Vlog-ul de Marți | 1 comment

Am propriul Brooklyn

Bucureştiul, suburbia.

 

 

Read More

Frânturi de discuţie în tramvai

Posted by on 14 June 2012 in De zi cu zi | 0 comments

Frânturi de discuţie în tramvai

Înainte să încep să colind ţara pe la festivaluri mi-am rezolvat treburile prin metropolă şi-am făcut câteva drumuri, cu ce altceva?, cu tramvaiul! Ştiţi de pe blogul ăsta că-mi place de mor să călătoresc cu mijlocul ăsta de transport pentru că e o sursă inepuizabilă de poveşti. Stau şi mă boldesc la oameni şi ciulesc urechile, doar-doar oi prinde ceva conversaţie suculentă, ca apoi să vin acasă şi să v-o torn vouă aici.

Imaginaţi-vă acum doi moşuleţi: unul cu şapcă de bunic, din aia mai veche, cu care mergi la pădure după bureţi. Pielea foarte întinsă şi păr fin, ca de pui, răsărindu-i de sub cozoroc. Celălalt, mai hârşâit, cu pălărie gri în carouri, cu pielea ridată de parcă a stat la afumătoare într-un salon cu domni ce fumează trabucuri, cu un radio alb pe care-l ţinea aproape de ureche. Era ceva meci.

Înainte să intrăm în Pasajul Victoria, semnalul radioului moşuleţului cu pălărie e bruiat.

“E de la ăştia de la Guvern, au ăştia tot felul de antene, e bruiat!”, îi spune moşuleţului cu păr fin. Mă apropii, simţeam că cei doi aveau să-mi ofere câteva momente amuzante. Îi aud că vorbesc despre un prieten comun care, din câte înţeleg, are o amantă.

“Are una la ţară, tot pleacă din Bucureşti, că nu m-am mai întâlnit cu el!”

“Atunci are două!”

“L-ai întrebat tu?”

“Păi ce, pot să-l întreb aşa, ca la poliţie? Tu obişnuieşti să întrebi aşa, ca la poliţie! Eu nu-l întreb că-i pute gura”.

Trecem apoi prin faţa spitalului Colentina. Cei doi privesc curtea goală din faţa spitalului:

“Bolnavii ăştia nu ies pe-afară să se plimbe?”

“Nu ies, că nu-i lasă în curte”.

“Hai că s-a terminat pauza”, încheie moşuleţul cu pălărie brusc, dând mai tare volumul la radio.

Read More

Portalul

Posted by on 12 January 2012 in De zi cu zi | 15 comments

Portalul

După ce petreci câteva zile bune în provincie te obişnuieşti cu un soi de atemporalitate, dacă nu cu o dilatare a timpului ce nu poate decât să-ţi aducă linişte. Cu toate că te trezeşti după 10 a.m ai parcă vreme şi de mic dejun şi de lălăit pe net şi de ascultat muzică de dimineaţă şi de stat de vorbă cu mama şi de căscat ochii pe geam şi de ieşit pe-afară şi de participat la conferinţele de presă (care mi se par atât de ieşite din tipar, astea provinciale!) şi te uiţi la ceas şi-i abia 13:00! La Bucureşti s-ar fi făcut 16:00 fără probleme.

Nu eşti stresat, te hrăneşti cum trebuie, îţi dispar toate semnele de oboseală de pe faţă, apa de munte îţi curăţă mai bine pielea, nu ţi-o usucă şi nu-ţi aplică niciun coş pe nas, aerul te adoarme seara ca un prunc şi plimbările prin oraş cu căştile în urechi te-au făcut să te trezeşti vorbind: Printre hobby-urile mele se numără plimbările lungi… şi ce mai era :)

Dar deodată Duty Calls şi intri în fibrilaţii. Împachetarea şi la Bucureşti! Trezit şi prins trenul, moţăit incomod şi rememorat zilele atemporalităţii provinciale. Când mă dau jos din tren mă simt cum probabil s-a simţit leul Gică atunci când a fost băgat în cuşcă la Zoo. Nu-mi place agitaţia, murdăria, vorbitul tare, nu mi-e bine, vreau înapoi.

Până intru la metrou. Din momentul în care am intrat în vagon şi mi se vede reflexia în geam când e întuneric în tunel, din momentul ăla îmi intru în Urban Mode. Sunt de-aici. Mă relaxez, nu-mi mai e frică, mă gândesc la toate lucrurile ce se pot face aici, la prietenii pe care-i revăd, la ieşiri, la proiecte, la tot ce se iveşte când eşti în oraşul ăsta mare.

Metroul e portalul ce mă aclimatizează.

Read More