Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "muzica"

VIDEO: Ce invatam despre Alex Velea din piesele lui

Posted by on 6 August 2013 in De zi cu zi, Vlog-ul de Marți | 5 comments

VIDEO: Ce invatam despre Alex Velea din piesele lui

Bumshakalaka!

Vlog-ul de Marţi e despre Alex Velea! Ia să vedem dacă recunoaşteţi toate piesele din care am extras minunatele versuri :)

Ingioi, bre!

PS: un studiu al cercetătorilor britanici spune că un SUBSCRIBE nu a omorât niciodată pe nimeni!

sursa foto: georgezafiu.ro

Read More

Mă duc la Folk Alba

Posted by on 30 October 2012 in De zi cu zi | 3 comments

Mă duc la Folk Alba

Când vine vorba de muzică, mă consider ciudată. Schimb atât de rapid de la rap la rock la reggae la mainstream la clasic la romanţe la instrumental şi îmi plac toate în mod egal că nici eu nu mă mai înţeleg.

Cu declaraţia de mai sus bănuiesc că nu o să vi se mai pară ciudat dacă vă zic că-mi place muzica folk şi că formaţia mea preferată din România e Pasărea Colibri. Exact, Pasărea Colibri. Ştiu toate melodiile, toate versurile, am toate albumele pe casetă.

Când încă eram la Piatra Neamţ mă duceam la seri de folk (odată au venit şi Colibri!) şi ascultam după miezul nopţii emisiunea lui Adi Beznă (click pe link pentru o piesă frumoasă, păcat că înregistrată cam slab) şi sunam şi lăsam mesaje.

Am avut un prieten bun (Alex, poate citeşti) care mi-a dăruit două CD-uri cu piese folk pe care încă le mai ascult când mă duc acasă.

Melodia pe care o ascult când mi-i drag un băiat e:

Melodia pe care, la miez de noapte, s-a produs poate cea mai mare schimbare psihică din viaţa mea:

 Da, normal că iubesc Nebun de alb!

Anul trecut m-am smiorcăit în faţa laptopului pe livestreamingul de la Folk Alba, anul ăsta mi-a arătat Hoinaru câteva piese foarte simpatice de la Plus Noi (pe care o să îi ascult şi eu luna care vine), aşa că anunţul e, de fapt, mă duc la Festivalul de Folk “Ziua de mâine”, de la Alba Iulia! Datorită naşului meu virtual, Make, pe care îl puteţi asculta alături de Mircea Baniciu, pe 7 noiembrie, la Preoteasa.

Îs sensibilă, na. Abia aştept, zău, să vă scriu de acolo. Probabil o să îmi trag nasul de multe ori, mă emoţionează destul de uşor muzica, tăt dădeam apă la şoareci când eram mai mâţâţâcă şi ascultam ceva mai suferind. Noroc că printre bloggerii oficiali sunt şi bărbaţi, să mai salveze din siropeală.

Read More

Gândesc din ce citesc

Posted by on 18 July 2012 in De zi cu zi | 2 comments

Gândesc din ce citesc

Din când în când îmi mai amintesc cine sunt. În toată fuga asta de praf, de pungi aruncate pe stradă care ţi se împleticesc printre picioare, de soare, de priviri străine, în toată fuga asta îmi trebuie un cântec care să-mi reamintească de Paradisul Pierdut.

Zilele trecute a fost ăsta.

N-aveam somn şi l-am găsit pe facebook. Declic. Supapă. “Iar chişti ochii, Anuţă”. Iar.

Când îţi dai seama că nu mai eşti în stare nici să-i asculţi pe-ai tăi la telefon fără să fii distras de porcărele, închizi ochii şi laşi imaginile fulgurante, diafilm cu purici, să ruleze. Te-ntorci la tine, te ghemuieşti în firele încâlcite din viscere şi te hotărăşti să faci ceva, pentru că deja eşti “hârşâit în banalitate, tăvălit în mediocru şi spălăcit de renunţări” (N. Steinhardt)

Primul pas: m-am pus în papucii cercetătorilor britanici

Read More

Zile pe muzică

Posted by on 11 January 2012 in De zi cu zi | 9 comments

Zile pe muzică

M-am bucurat când mi-a lăsat Tomata leapşa asta cu muzicile, că nu prea mă vezi pe nicăieri fără căşti în ureche şi fac baie cu muzică (la propriu şi la figurat, mai ales de când cu tot felul de radiouri care-ţi configurează playlist în funcţie de starea pe care o ai şi activităţile pe care le faci) şi ascult muzică când lucrez şi dacă sunt în mijlocul unei conversaţii şi începe o piesă ce-mi place nu mă mai pot concentra, în fine, ai înţeles. Dacă-mi iei accesul la blog şi muzica… să nu faci asta, auzi?

Am crescut cu piese populare fredonate de bunica. Şi câteva piese nemţeşti cântate frumos tot de dumneaei. Bunica îi nemţoaică şi-a avut un cuvânt de zis la botezul celei pe care-o citiţi acum. Iaca piesa asta pe care mi-o cânta când eram mică-mică şi de când am început să am primele amintiri. Anneliese, Anneliese, warum bist du böse auf mich? – adică Anuţă, di ce eşti supărată pe mine?

Apoi a venit tata cu nişte Rolling Stones şi Smokie. De la Smokie nu există piesă să n-o ştiu.

Apoi Pasărea Colibri cu… cu toate piesele lor! Cu Scrisoare de bun rămas, cu Eşarfă în dar, Opreşte-mă la tine, Dealul cu or, Vara la ţară şi acum cu drag le ascult. Perioada în care le-am ascultat a fost ciclul gimnazial. Clasele I-IX.

Apoi Nothing else matters, primul blues pe care l-am dansat cu un băiat. Bosquito cu Două mâini la gura sobei într-o iarnă cu zăpadă multă la un Revelion petrecut sus pe-un deal la bunici, într-un bordei. Zdob şi Zdub patrusuteşicincizecideoi primul sărut. Asta a fost tot până într-a 9a. Primul sărut adevărat l-am avut la 14 ani, na.

Din zilele de teatru, Doamne, câte sunt! Patrice, Damien Rice şi Mandalay – Insensible pe care făceam exerciţii de Oglinda, Superstylin` de la Groove Armada şi Liquido – Narcotic pe care ne încălzeam, Where is my mind ca theme song de la IDFest şi Zok Zok, Coldplay cu Fix You la Timişoara la T4T şi Gomez cu Machismo ca soundtrack pentru Who`s in there când eram Alice şi fumam iarbă ;) Into that spiritual shit! Am luat premiul festivalului cu Teen Act? Am luat!

Amintiri cu primul iubit: Roni Size cu ale sale Dirty Beats, Turn your lights down low – Damien Marley cu Lauryn Hill, Just another history repeating, Mad about you – Hooverphonic.

Au mai fost în diverse perioade cântecele alea de chitară, de lălăit pe stradă, de Vamă în B52 cu tequila şi continuă să se adune piese care-mi marchează momente şi-şi fac culcuş în sertarul auditiv ascuns după urechea dreaptă.

Dau leapşa următorilor: Claudia, Andra, Carmen. Mi-ar plăcea să ştiu ceva piese ce-au marcat existenţa unor masculi, dar nu-i pun în situaţii nefireşti şi-o să-i iau la întrebări în particular :)

Read More

Voce pe pian

Posted by on 12 December 2011 in De zi cu zi | 0 comments

Acum un an am intrat prima oară într-un borcan (un borcan din ăla de studio, unde înregistrezi sunete, cântec şi alte zgomote). Aveam o perioadă mai suferindă şi-am scuipat textul ăsta. L-am scuipat cursiv, nu l-am răpăit.

Lu-K l-a pus pe muzică.

Sunt omul cu cele mai multe probleme din lume. Mă trezesc dimineaţa şi le simt. Le simt cum mă apasă în piept, în gât, în măruntaie. Toţi anii ăştia de ziua mea încercam să-mi ridic colţurile buzelor pentru a zâmbi, pentru că ceilalţi voiau să vadă că sunt fericit. Dar eu niciodată n-am aflat ce-i aia fericire.

Cred că am avut o perioadă în care zâmbeam şi eram liber, până când oamenii au început să vină la mine şi să-mi povestească necazurile prin care treaceau. Şi atunci, atunci am devenit omul cu cele mai multe probleme din lume. Pentru c-am început să mi le asum pe-ale altora.

Dar e o prostie!, ai să-mi zici. Atunci mă gândesc că… Că mă trezesc a doua zi şi soarele-mi arată cât de mult praf e în cameră şi patul e învelit în purpură, perdelele de catifea grea opresc o cascadă de zgomote şi mă mai protejează până când îmi întind toţi muşchii, atunci mă gândesc să… să nu mai vreau să fiu omul cu cele mai multe probleme din lume.

Şi sângele începe să-mi pulseze în obraji şi inima-mi înghite toate măruntaiele în fuga ei nebună şi-ncep să plâng, să ţip, să-mi imaginez că ĂSTA E SFÂRŞITUL! Şi că s-a terminat cu mine. Că nu-mi voi reveni nicicând. Că nu-mi voi reveni nicicând din starea de Om cu cele mai multe probleme din lume.

Read More

Muzică şi Teatru. SoNoRo şi Nefericiţii

Posted by on 15 November 2011 in De zi cu zi | 0 comments

Muzică şi Teatru. SoNoRo şi Nefericiţii

Sâmbătă seara am ajuns la concertul de la Ateneu din cadrul festivalului SoNoRo (mulţumesc ex-colegelor de la Borţun-Olteanu pentru invitaţie!), iar duminică am fost la teatru, la Nefericiţii (piesă care, contrar titlului, a avut un efect tare plăcut asupra mea), dar despre care o să scriu o postare separată.

La Ateneu n-am fost decât o singură dată înainte, la un concert care mi-a zbârlit fiecare fir de păr din creştet până-n picioare. În afara faptului că mi-aş dori ca toată muzica de calitate să fie cântată în Ateneul Român (care e singurul loc în care poţi să te bucuri de o experienţă auditivă pe măsura banilor pe care-i dai şi singurul loc în care talentul de pe scenă e cu adevărat pus în valoare), sala oferă şi aerul acela aristocratic/regal pe care-l caut cu atâta fervoare şi-l găsesc tot mai greu. Şi anul acesta festivalul s-a pregătit cum se cuvine pentru oaspeţi. Artişti, săli, primire, surprize, vin, găteală şi primenire.

Concertul pe care am avut plăcerea să-l ascult s-a numit Zoom In şi a cuprins creaţii de-ale lui Antonin Dvořák în interpretarea unui cvintet de coarde despre care o să vă povestesc imediat, urmate de o bucată pentru saxofon şi cvartet de coarde (la saxofon a fost Daniel Schnyder), iar după pauză am ascultat o compoziţie de-a lui Ernst von Dohnanyi pentru pian, vioară, violă, violoncel, clarinet şi corn.

Cvintetul care a deschis concertul era compus din frumoasa rusoaică Alina Pogostkina la vioară (care cântă la o vioară Stradivari Cremona din 1709 pe care i-a pus-o la dispoziţie Fundaţia Deutsche Stiftung Musikleben din colecţia de instrumente a statului german), violonistul de origine româno-japoneză Erik Schumann (pe care am avut ocazia să-l cunosc pentru că-şi căuta loc în sală după reprezentaţie şi l-am invitat să ia loc lângă noi), Lars Anders Tomter la violă (cântă la o violă Gasparo da Salo din 1590), Răzvan Popovici la violă (pe care-l ştiţi drept implicat în organizarea SoNoRo încă de la început) şi Benjamin Schmidt la vioară.

Cum am ajuns să stau de vorbă cu Erik? Prin amabilitatea mea nativă :) I-am spus că locurile de lângă noi (am fost împreună cu Toma şi Claudia) sunt libere şi-am intrat în vorbă. Mi-a plăcut reacţia lui când i-am spus că suntem bloggeri, parcă s-a bucurat, aşa. Mi-a spus că tatăl său e român şi l-am întrebat dacă a apucat să viziteze ceva din ţară. Mi-a răspuns că nu şi l-am redirecţionat către alte oraşe, spunându-i că Bucureştiul nu e deloc reprezentativ pentru cultura şi tradiţia românească. Părea foarte interesat de subiect şi a adăugat că vrea să ajungă în oraşul natal al tatălui, Timişoara. Am mai schimbat câteva vorbe despre online şi mi-a spus că vioara la care cântă e un împrumut (are un Stradivarius din 1713), că are 28 de ani şi se simte nu mai în vârstă de 23, iar Toma a fost inspirat şi ne-a fotografiat. Mulţumesc şi la mulţi ani, dragule!

În seara aceasta am ocazia să merg la un alt concert din cadrul SoNoRo, Interferenţe 2011, în cadrul căruia o să ascult piese de Rahmaninov, Şostakovici, Brahms şi Dvorak.

Read More