Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "oameni"

Clovnul oraşului cu oameni trişti

Posted by on 18 October 2012 in De zi cu zi | 2 comments

Clovnul oraşului cu oameni trişti

În Bucureşti lumea-i cam mofluză. Ştiu că nu e vina nimănui, că te strânge starea asta ca-ntr-o menghină.

Mi-am luat, mai mult inconştient, misiunea de-a face oamenii să zâmbească. Aşa, cum prind pe cineva că nu e prea încrâncenat, bag o glumă. “Fac un spirit”, aduc vorba de ceva, nu ştiu, orice.

Ieri mi-am făcut a doua oară doctoriţa să râdă cu poftă. Prima oară i-am zis că-s ipohondră şi că dacă îmi iese o vânătaie pe corp zic Gata, braaain canceer! şi-a râs de s-a prăpădit. Ieri am revenit la ea şi i-am zis, Sărumâna, eu sunt fata cu brain cancer şi a început să râdă: Da, îmi amintesc de tine! Apoi, în staţia de tramvai, am făcut-o să zâmbească pe tanti cu biletele, am vorbit un pic despre cartele, bani şi abonamente şi i-am zis ceva de controale, a fost o chestie de moment.

La supermarket la fel. Fac ce fac şi mai trag câte-o ocheadă cu doamnele de la casă or mai facem mişto din priviri cu alţi pasageri din tramvai despre vreo cucoană care vorbeşte prea tare sau vreun moşuleţ iritat.

Şi cu taximetriştii ăia mai destupaţi la minte am reuşit să încheg o conversaţie semi-amuzantă. Unul mi-a cerut odată şi adresa blogului.

Cum mai faci oamenii să zâmbească? Salută-i pe cei care nu s-ar aştepta să-i saluţi: femeia de serviciu, vecini, muncitori, gunoieri, urează-le Bună Dimineaţa şi Spor la treabă şi parcă mai slăbeşti strânsoarea în care ni se întind nervii.

Cu cei pe care îi iubesc îs în stare să fac orice numai să le smulg un zâmbet. Stau în cap, mă scălâmbăi, vorbesc porcărele, inventez expresii, orice.

Dacă aveţi idei care să mă ajute în misiune, ziceţi.

Read More

Sunday rambling

Posted by on 12 February 2012 in De zi cu zi | 6 comments

Sunday rambling

Trebuie sa recunosc că mie îmi plac despărțirile. Ador la revederile, rămas bunurile, adiourile și dezbrățișările. Iubesc golurile pe care le las în urmă și golurile pe care le iau cu mine mai departe. În aceste goluri moi, întunecoase și calde ca niște utere se zămislesc noile începuturi… Acum un an, la 15 februarie 2011, începeam o aventură împreună. Astăzi am ajuns la capătul ei, dar în golul lăsat se pregătește un nou început: o carte completă, care va apărea în librării pe la jumătatea lui aprilie. Până când drumurile ni se vor întâlni din nou, rămâi cu bine, dragă prietene. Și nu te teme de goluri. Golurile nu înseamnă niciodată sfârșitul.

Te dezbrățișez cu drag,
Sega

sursa

Pasajul de mai sus însumează tot ce nu-mi place mie. Dacă e ceva cu care nu mă pot împăca de nici un soi pe lumea asta e golul. Golul lăsat de cineva care pleacă din viaţa mea, golul pe care-l las în urmă în goana spre altceva, golul pe care-l simt pentru că nu mai reuşesc să simt ce simţeam când viaţa era mai simplă.Că acum nu mai e simplă, degeaba ne tot dăm după deget. Nu mai e şi gata. Nu mai citi porcării. Nu mai posta motivaţionale: Life is simple, you are complicated. Rahat. Ştii că nu-i aşa. În fine, înapoi la pasaj. E tot ce nu-mi place, şi totuşi e atât de frumos exprimat în cuvinte sentimentul ăsta care mie nu-mi dă pace că parcă îmi vine să-mi placă despărţirile şi dezbrăţişările şi golurile.

Vorbeam zilele trecute cu Andrei şi, ca de obicei, a ştiut să arate cu degetul unde e problema mea: înainte (şi folosesc Înaintele ăsta ca pe un AC şi BC) aveai mai puţine responsabilităţi şi eliberarea venea mai uşor pentru că terminai mai repede ce aveai de făcut. Suna ceasul dimineaţa, sufereai un pic, minim disconfort, totuşi, ajungeai la şcoală. Eliberare când te aşezai la timp în bancă. Dădeai testul, sufereai un pic, eliberare. Veneai acasă, trebuie să îmi fac temele, le făceai, eliberare. Acum parcă lista aia nenorocită de To Do şi de nemulţumiri e interminabilă şi eliberarea aia nu mai vine.

Tot zilele trecute vorbeam cu Ioana (zilele trecute am vorbit cu oameni, precum vezi) şi-i ziceam că parcă de vreo cinci ani încoace trăiesc numai din rememorarea întâmplărilor adevărate care au avut loc Înainte. Parcă de atunci nu s-au mai întâmplat întâmplări adevărate şi oamenii cu care le-am trăit tânjesc, ca şi mine, după ele. Ne întâlnim să ne lingem rănile.

Am  mai citit undeva că Gara a văzut mai multe săruturi sincere decât starea civilă. Asta ca să închei cu regretul cu care am început, cu ce zicea Sega. Gara înseamnă pentru mine despărţire, dezbrăţişare şi gol.

Voi cum mai trăiţi zilele astea?

Read More

Nemuritorii 3D.

Posted by on 13 November 2011 in De zi cu zi | 0 comments

Nemuritorii 3D.

Sau despre cum nu se mai fac filme bune cu zei de la… de la Xena, prinţesa războinică încoace. Şi nu că povestea ar fi proastă, ci că ecranizarea îi cam slabă. Nu mi-am propus să fac praf filmul, dar nu prea am ce să scot pe PLUS, zău.

Haideţi să vă zic ce mi-am notat în timp ce-l vedeam (adică da, pe întuneric, în sala de cinema, cu pixul pe foaie. N-am mai făcut asta de când am fost într-a IV-a la Planetariu). Patru tipe sexoase se roagă într-o limbă inventată şi imediat cum termină rugăciunea şi aflăm că una dintre ele este Oracolul (şi tocmai a avut şi-o viziune) trebuie să părăsească incinta că vine o mare ameninţare către Cetatea lor. În scena următoare apare un fel de Darth Vader mitic ce respiră greu. Ăla-i Hyperion. Îl dă foc unui preot (că are ciudă pe preoţi, zei şi cam orice înseamnă credinţă, adică n-are niciun Dumnezeu, na) şi preotul ăla stă în genunchi şi doar dă din mâini şi urlă în agonie. Nu s-ar fi ridicat în picioare nici să-l pici cu… ce să-l mai pici, mna. Într-o scenă apare un cap luminat (la propriu, ditamai căpăţâna cu ceva lumănare înăuntru), simbol al cărui semnificaţie n-o aflăm în tot filmul.

Oracolul (interpretat de Freida Pinto, gagicuţa din Slumdog, doar că acum a mai crescut şi are un bombeu straşnic pe care regizorii au ţinut să ni-l arate) ăla speriat m-a enervat tot filmul. Poza într-o fetişcană ce are nevoie de protecţie. Păi, tu fată, tu, dacă aş fi fost eu Oracol n-aş fi avut moaca aia de căprioară speriată! Zeii din Olimp îs nişte efeminaţi, dar zău că n-am văzut film în care să nu-i reprezinte cineva aşa. Vezi, clişeu.

Mickey Rourke mi-a plăcut. Îi bad-ass all the way. Taie şi spânzură. Arată a bad-ass, vorbeşte pe măsură, taie şi spintecă. Mâncă nuci aproape în fiecare scenă, îi mai rămân bucăţele în barbă sau pe mustăţi, dar din lipsa cadrelor 3D nu m-am trezit cu nicio coajă scuipată-n moacă.

Ah, şi titanii arată a ştrumfi turbaţi. Da, vietăţile alea mici şi simpatice au luat rabie. Imagine that.

E genul de film la care te uiţi doar ca să-ţi confirmi că oricât de bună ar fi o scenă, cineva sigur o s-o dea în bară. Ai reţinut că nu mă uit la trailer şi nu citesc nimic despre un film înainte să mă duc să-l văd, da? În invitaţie atât am apucat să citesc – e produs de creatorii 300 şi Păcat de cast (actori cu prestaţii mai bune în spate, în filme mai ofertante), păcat de subiect (exploatabil), păcat de cât s-a lucrat la el (am citit note de producţie în mapa de presă). Aştept un film într-adevăr WOW când vine vorba de relaţia dintre oameni şi zei. Până atunci mai recitesc Legendele Olimpului.

Read More

Redescoperă România la Sâmbăta de Sus, Sus, Suuus!

Posted by on 1 November 2011 in De zi cu zi | 2 comments

Redescoperă România la Sâmbăta de Sus, Sus, Suuus!

Da, e despre oameni. E despre bucuria pe care-o regăseşti după mult timp. E despre un Restart. E despre [insert heartbeat here] şi resuscitare şi râs cretin sau râs cu înţeles sau priviri care spun o poveste. E despre culori şi îmbrăţişări şi aur. E aşa că nu-ţi revii decât târziu. Şi asta doar pentru că-i musai.

Cu picioarele-n aer şi capul pe pământ – aşa mă gândesc că e.

Unde mi-e mintea? E la voi. Cu voi în maşină, pe muzica noastră, pe glumele noastre, pe opririle noastre. E prinsă-n poze. E prinsă-n îmbrăţişările de grup şi-n dans. E în camerele în care ne adunăm pentru scurte petreceri private. E în dimineţile în care te trezeşti cu soarele-n freză şi-n care aerul curat îţi sparge faţa.

Nu-mi place să povestesc lucrurile pe care le trăiesc cu adevărat. Citeşti asta şi-n Cine-i Anne şi ce vrea ea. E ca şi cum am descoperit secretul tinereţii veşnice şi îl împart doar cu cei ce-au fost acolo. Nu te supăra, serios. Tu n-ai înţelege exact ce vreau eu să transmit şi asta m-ar întrista. Ţie nu ţi s-ar lumina privirea şi nu ţi s-ar desfăşura zâmbetul până la urechi, lăsând să se vadă dintele ăla un pic strâmb de când ai dat cu gura de bordură, în copilărie. Şi n-are rost. Crede-mă c-au fost două zile în care mi-am făcut 60 de prieteni, în care am dat un gol şi-n care am ştiut să mă fac de râs şi să nu mai am nevoie de niciun scut. Le lăsăm aşa, le închidem în cufăr şi le scoatem în weekendurile alea triste în care-ţi vine să boceşti.

Cât despre drumul de întoarcere: le simţeam mult lipsa. Stăteam cu ochii-n telefoane. Pe unde-s ceilalţi? Ce fac?

Noi am pornit cu Doru, Andu şi Elena Marcu într-o maşină, eu, Augustin, Cătă Ge şi Adi Ciubo într-alta spre Vâltori. Despre doamna de la Vâltori trebuie să scrie Augustin şi Ciubo, pentru că era conectată la DeMeIx, extratereştri, conspiraţie şi contemporaneitate într-un mod special, dându-le interpretări biblice tuturor fenomenelor din jur.

Redescoperă România e un proiect Petrom, gândit împreună cu BCR, Dacia, Romtelecom, Paralela 45 şi Muzeul Naţional al Ţaranului Român. Şi e un proiect pe care-l iubesc!

Read More