Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Continuarea poveștii

Posted by on 20 October 2014 in De zi cu zi | 2 comments

Continuarea poveștii

Începusem zilele trecute o poveste aici. Continuăm.

Nu-ți imagina că întotdeauna a arătat așa colțuros. Barba a început să și-o lase după ce s-au prăpădit ai lui. De bătrânețe, desigur, n-au suferit de nicio boală, slavă cerului, că nu știu cum ar fi reacționat. L-au născut târziu și-a fost mereu băiatul mamei, așa că vestea că s-au dus amândoi i-a scufundat și ultima corabie rămasă.

A fost un bărbat frumos. Exemplar cum vedeai în revistele străine. Încă-i mai vezi ochii lucind, ca unui haiduc față în față cu boierii pe care urmează să-i prade. Avea un grumaz de mânz, puternic, lung, alb, cu mărul lui Adam proeminent, părea că-i în stare să care o duzină de femei agățate de gâtul lui. De câțiva ani a ales să și-l acopere cu barba, în semn de protest. Îi apăruseră și niște negi urâți, semne ale blestemelor muierilor pe care le-a fermecat în tinerețe.

N-a știut niciodată să-și exprime trăirile cum se cuvine. Stângaci în expresii, conștient însă de efectul pe care-l are asupra tuturor, părea că nu-l interesează foarte mult să transmită lumii ceva. Hei, uitați-vă la mine, sunt puternic, tânăr, frumos și al naibii de isteț. Dar cumva, ca orice femeie care-și pune în cap să panseze răniții, m-am legat de el. Las` că-l dau pe brazdă! Las` că mi ți-l aduc la lumină!

Și-am luptat. Un an, doi, zece, uite că se fac puțin peste douăzeci. La început nu m-am dat bătută. Am zis că joacă un rol, cu toate că deja capitulasem, nu mai avea ce să-mi demonstreze demult. Am lăsat-o moale după pierderea din familie și atunci parcă a lăsat-o și el. De tot. S-a-nchis în negru și a rămas ca prins între două lumi.

M-am legat la cap cu o enigmă. Și-n cele mai intime momente era, parcă, cu gându-n altă parte. Calcula fiecare mișcare cu precizia unui astronom, dacă astronomii sunt preciși. Cu precizia cu care făcea maică-sa rețetele de dulciuri. Nicio lingură-n plus, nici una-n minus. Rar făceam contact vizual, deși reușea să-mi transmită căldură și fără să se uite la mine. Un om ciudat, ciudat, ciudat.

Răcisem tare acum ceva vreme, iar el citea în pat, îmbrăcat în hainele de stradă. Cu mânecile suflecate, ochelarii la jumătatea nasului, cufundat într-un cărțoi, puteam să și leșin că n-ar fi simțit. M-am cuibărit lângă el. Nicio reacție. I-am luat mâna dreaptă și m-am culcat pe ea. Nimic. Mi-am înfipt nările-n mirosul pielii lui și-am tras puternic aer în piept. Am închis ochii. Încercam să-i arăt că exist, că vreau atenție, că am nevoie de-o vorbă bună, vreau să mă mângâie pe creștet, vreau să mă întrebe cum mă simt. Nimic.

Atunci mi-am înfipt dinții-n părul lui de pe mână și-am tras cu putere. M-a fixat cu o privire de animal de pradă, mi-a apucat capul cu o singură mână și mi l-a băgat în pernă. “Suficient”, a zis.

(continui?)

2 Comments

Join the conversation and post a comment.

  1. Ovidiu

    Mie mi-a placut…astept continuarea ;)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!