Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Cum sună nostalgia?

Posted by on 24 September 2012 in De zi cu zi | 1 comment

Cum sună nostalgia?

“Lumea e sătulă să vadă un pianist în frac”, începe Teo Milea discuţia cu bloggerii (bine, mai mult bloggeriţele) venite să-i asculte recitalul. E îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, încălţat în tenişi, şi ne amuză zicând că n-a venit de data asta cu bicicleta la recital că i-ar fi luat o lună (e stabilit în Timişoara). Vizualul de pe CD-ul pe care ni l-a oferit îl înfăţişează tot pe bicicletă, târând un pian după el.

“O să fiu ponderat la primele piese”, continuă Teo, “ca să mă pot împrieteni treptat cu voi”. Zice că abia acum, după o săptămână de stat în Bucureşti, a venit să cânte “la oraş”. “Eu îs ardelean, îs mult mai molcom. Aici zici că-s toţi teleghidaţi”.

A intrat într-al 26-lea an de pian. Din clasa a doua merge la competiţii. “Eşti dintr-o familie de muzicieni?”, întreabă cineva. “Sunt dintr-o familie de oameni”, răspunde natural Teo. Dar da, tatăl său e sculptor.

N-a studiat niciodată muzica altuia, decât când trebuia să ia examene sau să câştige competiţii. “Îmi scriu singur muzica şi pot fi cât de nebun vreau. Îmi şi asum tot ce scriu. Scriu pentru voi”. Îşi aminteşte cu drag momentul în care şi-a văzut numele pe un afiş în Timişoara, într-o plimbare cu părinţii, şi lacrimile din ochii tatălui.

Şi începe. Şi noi tăceam. Clapele albe şi negre cântau coloana sonoră a vieţii fiecăruia. Bărbaţii îşi priveau soţiile cu drag şi le strângeau mâna. Am citit un “Te iert” într-o privire.

Eu trăiam o senzaţie din aceea de “avion care se prăbuşeşte şi toate momentele frumoase ale vieţii tale îţi trec prin faţa ochilor”. M-am emoţionat de la prima piesă, Adiere. Eşti foarte expus la un recital de genul acesta: ţii capul un pic aplecat, privirea fixă, mâinile împreunate, or stai rezemat de scaun şi simţi că te coase cineva pe dinăuntru, după ce te-au operat fără anestezie. E puternic. Nostalgia a fost apogeul. Aveţi aici.

Oriunde îl prindeţi, mergeţi. E OM. E prietenos şi vă e prieten la final. Ne-a zis un lucru foarte frumos la început: că vrea să ne facă inimile să bată de la 120bpm la vreo 80bpm, că Bucureştiul ăsta ne dă câte-un infarct în fiecare zi. Se ridică la aplauze după fiecare piesă, îşi dă ochelarii jos, ia prosopul roşu şi se şterge de sudoare “Muncesc mai mult decât voi. Azi.”

Povesteşte ce-a simţit în momentul în care i-a venit ideea fiecărei piese, le introduce frumos, le cântă cu tot corpul. O să mai vină la Bucureşti. Vă anunţ eu.

(mulţumesc, Mădălina Uceanu!)

One Comment

Join the conversation and post a comment.

  1. Monica

    …pai sa ne anunti. cel putin pe mine sa nu uiti!!!

Trackbacks/Pingbacks

  1. O seara “pe clape albe… si negre” | Ancuta Lebada - [...] efect asupra mea si nici ca interpretarea sa fie atat de sincera si captivanta. Cum bine spunea singura moldoveanca…
  2. Interviu cu Teo Milea pe clape albe... si negre • Vlad.Dulea.ro - [...] petrecută pe acordurile muzicii lui Teo Milea au mai scris Madalina Uceanu , Ruxandra Predescu, Anne Marie Chelariu, Cristina…

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.