Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Curaj, găină, că te tai!

Posted by on 24 August 2012 in De zi cu zi | 1 comment

Curaj, găină, că te tai!

Azi trebuie să scriu despre curaj.

Încep prin a mărturisi că eu mă consider tare bătăioasă. Până la vârsta asta eram prima care răspundea la provocări. “Voluntari?” “Eu!”, “Cine vrea să fie primul?” “Eu!”, “Cine vrea să încerce primul?” “Eu!”

Mai e şi instinctul ăla (cred că) bărbătesc, că trebuie să fiu eu cea care protejează, că dacă prietenei mele îi e frică de câini eu mă duc înainte, că mă încordez şi spun “Nu-ţie fie frică”, că aveam grijă de verişorii mei mai mici verile.

Odată ne-a prins furtuna pe deal. Eram trei, eu fiind cea mai mare. S-a înnorat brusc şi a început să bată vântul. Mi-am luat verişoara cea mai mică în braţe, deşi abia puteam s-o ţin. Pe Andrei îl ţineam de mână. Cătă plângea când a început să tune. Am coborât în cea mai mare viteză dealul şi trebuia să trecem prin apă ca să ajungem pe celălalt mal, de unde mai avea ceva de mers până acasă. Îmi era frică să nu fulgere în apă şi să ne prăpădim, mă speriaseră băieţii mai mari cu poveşti din astea. Îi ziceam lui Andrei să ţopăie cât mai mult, să păcălim natura. Îmi era frică rău, dar îi încurajam constant pe cei mici “Uite, acum ajungem acasă! E doar un tunet, uite ce răcoare aduce vântul, cu ploaia asta să vedeţi câţi bureţi o să crească, mergem cu bunicul şi-i culegem!”. Tremuram când am ajuns în casă. De oboseală, de sperietură, de senzaţia aia de micime pe care o au trei copiii în mijlocul furtunii. Dar m-am simţit curajoasă.

Mereu am simţit că trebuie să mă interpun între pericol şi cel mai slab ca mine. Am păţit-o recent cu un câine ce era să-mi facă fundul arşice. Pe deal, cu un verişor mai îndepărtat pe care abia îl cunoscusem. Trecem pe lângă o curte şi începe să ne latre o javră din aia lăţoasă, ca o hienă. Vorbesc cu ea, hai, hai, cuţu, cuţu, şi ne vedem de cărare. Trecem pe lângă ogorul omului, înconjurat de-un gard din sârmă, când numa` văd că javra ne urmăreşte de partea cealaltă. Am îngheţat când am văzut că gardul omului era neterminat şi lăţoasa iese agresiv şi vine spre noi. Instinctiv, mă aşez în faţa băiatului şi-l iau de mână. “Să nu fugi!”, apuc să-i zic, când javra deja ajunsese aproape de picioarele mele. Îmi bătea inima ca la iepuri, dar grija mea era să vorbesc cu Adi şi să-l asigur că “Nu ne face nimic, nu-ţi fie frică, câinii simt frica, nu trebuie să-ţi fie frică, uite, nu ne face nimic”. Când m-a mirosit potaia deja aşteptam să simt colţii în pulpe. Mă învârteam astfel încât să nu ajungă şi la copil. Ne-am îndepărtat cu paşi de furnică şi-am uitat să respir până am ajuns acasă.

La fel a fost şi când ne-au atacat trei ciobăneşti de stână, cât eram în vacanţă în Bucovina. Tot cu verii din prima povestire. I-am urcat într-un fânar şi le-am distras atenţia cu tot felul de glume până s-au plictisit matahalele să ne latre. Nu tu telefon mobil, nu tu nimic. Dacă n-aveam noroc, băgam familia în boală, ar fi trebuit să dormim în fânarul omului.

 Pe lângă instinctul ăsta mai am curaj să zic lucruri. Bine, unii ar spune că-i doar lipsă de diplomaţie.

Am scris asta la îndemnul Avon Connects, care a împlinit 2 ani.

Avon Connects a fost creat pentru AVON şi amicii lor, dar şi pentru a transpune în online cei 15 ani de când Avon leagă prietenii zi de zi. Avon Connects a împlinit 2 ani, timp în care peste 100.000 de persoane s-au înscris în comunitate şi tot atâtea pasiuni.

One Comment

Join the conversation and post a comment.

  1. Anca

    tunete si fulgere? pff, un fleac! ciobanesti de stana? oh, sweet puppies.
    toate ca toate……pana la gandaci. :))))) :P

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Anne-Marie