Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Empatia la doctor

Posted by on 18 September 2014 in De zi cu zi | 6 comments

Empatia la doctor

Dacă vi s-a întâmplat vreodată ca un doctor să vă trateze ca pe-un fraier plătitor de asigurare medicală o să vă placă articolul ăsta. Sau o să vă simțiți răzbunați. Împăcați. Ați înțeles ideea :)

Pentru mine e foarte important să simt că omului ăluia în halat alb chiar îi pasă de mine. Pe lângă gândul că își stăpânește foarte bine meseria, mă ajută să văd că are și calități umane. Că nu mă manevrează ca pe-un sac de cartofi. Că se uită la mine și simte că mi-e frică sau că mă doare sau că am emoții.

Cum spune o prietenă: orice problemă medicală ai avea, atât timp cât medicul îți expliă frumos și logic ce se întâmplă, poți accepta pe jumătate orice ar urma.

Mai jos o să adaug un testimonial. Am o prietena care a trecut recent printr-un moment foarte greu. A pierdut o sarcină. De parcă nu ar fi fost suficient că psihic și fizic ești atât de vulnerabil, doctorița ginecolog la care s-a consultat a contribuit la starea de rău și disconfort a pacientei.

“M-a pus la ecograf si mi-a zis ca e o sarcina cu evolutie incerta si ca trebuie sa ma internez si sa ma treaca pe injectii. Si a plecat. M-a lasat cu o asistenta fara sa imi explice de ce s-a intamplat asta, sa ma intrebe daca ma doare, sa imi spuna ceva despre ce va urma. Doar ca voi fi internata pe o perioada nedeterminata. Toate astea cu un sictir maxim. Deci confortul meu psihic sau fizic a fost zero pentru ea. Eventual era usor deranjata ca mai are o problema pe cap”.

Am întâlnit și eu medici la fel de lipsiți de tact, cu o atitudine negativistă, gata, e grav, trebuie să tăiem, mamă, o să fie nasol. Păi te trec toate apele și gândurile negre dacă doctorul tău are atitudinea asta! Am avut și eu ghinion la stomatolog, la operația de molar de minte. Am intrat acolo, eram speriată și transpirată, știam că urma să îmi taie osul și să sape după molarii ăia, m-am așezat, doctorița nici nu mi-a zis Bună ziua, cum te cheamă, bla bla și mă întreabă: Ce scoatem? Păi, puii mei, tu ar trebui să știi ce scoatem, nu?

În contrast cu medicul meu de la București care mă lăsa să mă acomodez, îmi dădea niște apă, dădea drumul la muzică, mai povesteam un pic, dădea cu spray din ăla care amorțește, mă lăsa să respir înainte de fiecare injecție, mă încuraja, hai că mai durează un pic de tot, imediat ești gata, ce curajoasă ai fost! Din astea, ca la bebe, dar dacă așa-s eu construită, ce să-i faci!

Revenind la prietena mea, într-un final a avut un pic de noroc cu un medic din Cluj care a tratat-o ca pe un om care are nevoie de atenție și empatie.

“mi-a dat cartea lui de vizita sa il sun oricand.

L-am sunat, mi-a raspuns din prima, mi-a spus ca nu are sens sa ma internez si i-am zis ca merg la el. El m-a tinut minte pe nume dupa prima vizita, m-a rugat sa il sun constant sa ii spun cum sunt. Mi-a raspuns la telefon din prima de fiecare data, indiferent de ora, a zambit si la telefon cand vorbeam cu el si evident mi-a spus ca internarea era absolut inutila, avand in vedere ca sarcina era oprita din evolutie si compromisa. Mi-a dat o veste practic mai trista decat cea din Alba, dar in acelasi timp mi-a spus sa nu imi fac griji ca nu sunt eu de vina, ca in viitor totul va fi bine, ca vom verifica tot ce e nevoie si asa mai departe”.

 Poate că medicii-s obișnuiți să vadă membre tăiate și tot felul de tumori zilnic, dar noi când mergem la ei ne simțim unici, problema noastră e cea mai mare, cea mai importantă și vrem să fie bine cât mai repede. Dacă mă tratezi ca și cum aș fi doar o bucată de carne pe care trebuie s-o examinezi pentru că asta ai ales să faci în viață, ce să zic, cam nasol. Pentru că o să fac o reclamație, pentru că o să refuz să te mai vizitez, pentru că n-o să mai vreau să cotizez pentru cabinetul tău. Și, cel mai important, nici n-o să te recomand, din contră.

Voi ce experiențe cu doctorii lipsiți de suflet aveți? Aș vrea să începem o discuție în comentarii.

pic from

6 Comments

Join the conversation and post a comment.

  1. Olga

    Greu cu comunicarea empatica in randul unor persoane. Cred ca e foarte greu cand te lovesti cu o asemenea situatie. Mai ales daca implica si o stare de sanatate mai complica, precum cazul pomenit mai sus. Treaba asta ar trebuie sa fie materie obligatorie la medicina.

    Alt aspect discutabil e cel cu comunicarea unui diagnostic care fie se face pe un ton foarte rece, fie pe un ton foarte ingrijorat, inainte de a oferi explicatii suplimentare pacientului. In primul rand, il sperie ca lumea, iar mai apoi poate sa ii tot explice pacientului ca el, stresat, si-asa nu mai aude nimic. ce sa mai vorbim de a cere detalii si de a se asigura ca e perfect constient de starea actuala de sanatate si ce trebuie sa faca mai departe.

    • anne

      Da, și cu diagnosticul e problemă. Mai ales dacă e pus greșit, dar asta e deja altă discuție.
      Dacă mi-ar spune frumos Uite, îți cade o mână, dar e ok, uite ce putem face, o rezolvăm, parcă accepți altfel situația

  2. Camelia

    Eu am întâlnit la Spitalul Municipal Timişoara, la urgenţe, o femeie care urla la oricine îndrăznea să o operască, să o întrebe ceva sau să-i perturbe în vreun fel viaţa. La un moment dat, un bătrânel adus cu ambulanţa şi-a făcut curaj să o întrebe când îi vine rândul, pentru că deja stătea de mai bine 2 ore în sala de aşteptare, şi nu îl băgase nimeni în seamă. Evident că a urlat şi la el.

    Cât despre mine, am aşteptat cuminte vreo 3 ore să îmi vină rândul, că durerile interne crunte nu se văd şi nu contează; poate dacă vii cu piciorul în plasă, îi sari în ochi cuiva şi avansezi mai repede. Ajunsă în mâinile ei, mi-a vârât sictirită acul să-mi ia analize, şi s-a răstit la mine când i-am spus că aş prefera să-mi găurească mâna stângă (just in case, că am mai avut eu noroc de vene sparte de către cadre medicale mai puţin agitate decât ea). Eh, măcar am scăpat teafără.

  3. Simona

    Institutul de Hematologie Bucuresti, 2010.
    Urma sa primesc rezultatul unei analize genetice care avea sa confirme sau sa infirme diagnosticul unei boli cronice autoimune. In timp ce asistenta imi oferea biletelul cu rezultatul pozitiv, mi-a spus sa ma duc de urgenta la medicul specialist caci diagnosticul era pozitiv, indicand predispozitia la acea boala.
    Eu, speriata si panicata, am lansat catre ea un sir de intrebari despre boala, daca e atat de grav pe cat suna, daca se vindeca… Nu stiam si nu intelegeam nimic din toate zecile de vizite la doctori si analize pe care le facusem in ultima luna.
    Asistenta s-a uitat scurt la mine si m-a intrebat cati ani am. I-am raspuns ca
    ca 23 dupa care, in timp ce pleca, ea imi spune “Lasa ca esti tanara. Ai timp sa inveti ce trebuie sa faci ca sa nu ti se blocheze articulatiile.”
    Si asta fu. Am plecat de acolo cu mai multe griji si intrebari decat cu confirmarea unui diagnostic.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Anne-Marie