Instinct de Bucureşti

Mă relaxează provincia. Îs cu capu-n nori de fiecare dată când părăsesc Capitala. Simt că timpul se dilată, că soarele arde mai puternic, că mi se curăţă plămânii, că oamenii sunt mai frumoşi.

Nu sunt atentă la mai nimic şi n-am direcţie. Mă rătăcesc voit şi zâmbesc aproape mereu. Dacă am avut eu vreodată orientare, în provincie mă lasă de tot.  Sunt împrăştiată. Uit unde am văzut lucruri, nu mă interesează încotro mă îndrept. Parcă-s un copil cu portofelul plin într-un parc de distracţii. Nu mă interesează nimic altceva, vreau să mă bucur de toate ringelspielurile, nu aştept pe nimeni, nu mă aşteaptă nimeni.

Dar când revin în Bucureşti, de cum mă dau jos la Gara de Nord mă trezesc la realitate. O realitate deloc pe placul meu, dar care mă antrenează pentru ce va fi să fie. Parcă mi se activează atenţia. Ies nişte antene care captează tot ce-i în jur: mişcare, agitaţie, pericol. Parcă sunt gata să boxez în orice moment. Casc ochii bine. Ţin pumnii strânşi, maxilarul încleştat şi inima trece la alt bmp. Sunt mereu în ofensivă. Vedere obtuză.

Cred că d-aia sunt aşa aeriană în vacanţe sau în weekendurile petrecute în afara Bucureştiului. Opresc instalaţia, după ce am terminat bateria de mai multe ori decât avea voie să fie folosită.

imagine de AICI