Ne consumăm zilele cu idei mici. Cu, dacă-mi permiteţi, snacksuri. Din toate felurile complexe cu care-ţi poţi hrăni partenerul de conversaţie te mulţumeşti aruncându-i un sticks, un biscuite, o firimitură.
Nu mai avem răbdare să tăiem migălos bucăţi din festinul de idei şi să le mestecăm bine noi înşine, ca apoi să le scuipăm şi să le oferim ciopârţite, ca pentru bebeluşi. Uneori ne mulţumim chiar noi cu resturi, cu orice aforism or gând mai deşucheat pe care ni-l aruncă cei mai sătui ca noi.
În fuga noastră către probabil nimic înghiţim resturi pe nemestecate şi le numim educaţie sau, mai rău, inteligenţă or cultură.
Mai bine flămând decât să trăiesc cu bucăţele pe care alţii le-au morfolit excesiv între degete.
3 Comments
Join the conversation and post a comment.
Leave a Comment
True!
Cine e vinovat? Modul de viață care ne ucide lent dar sigur sentimentele? Noi înșine? Cei din jurul nostru? Toate trei?
Nu pot decât să arunc vina pe mine însămi. Pentru că ne cernem puţini şi impulsul de-a cere mai mult de la noi nu ni-l dă nimeni.
da, dar nu cred că asta explică tot….
partea cu vina era retorică, adică nu e musai (și nici fair!) să dăm vina pe cineva anume, deși parcă/poate e și vina partenerului că se mulțumește cu ”un sticks, un biscuite, o firimitură.”, nu? Ufff….