Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Nu există copil cuminte și babă frumoasă

Posted by on 7 February 2013 in De zi cu zi | 2 comments

Nu există copil cuminte și babă frumoasă

Ieri am așteptat vreo două ore să intru la medic. La un moment dat apare pentru consult poate cea mai frumoasă familie pe care am văzut-o eu vreodată: o mamă tânără, îmbrăcată cu o pereche de blugi și-o cămașă simplă, dar purtând cel mai senin și mulțumit zâmbet, nemachiată, dar frumoasă de fericire, soțul și trei copii: o fetiță de patru ani și doi băieți.

Copiii își dau gecile jos și ocupă scaunele din sala de așteptare. Nu trece mult timp și fetița e luată de mână de o doamnă care aștepta și ea: Tu ești fetiță sau păpușă?

Fetița se rușinează puțin și răspunde: păpușă. Avea dreptate. Ochi negri și părul închis la culoare, prins în codițe împletite, hăinuțe mov și energie debordantă. Fratele mijlociu, vorbăreț și el, semăna cu Harry Potter, varianta blondă. Iar fratele cel mai mare, tot cu ochelari, se așezase pe ultimul scaun din rând, cu spatele la noi toți, cufundat în gânduri.

Fetița începe să-l bată, în joacă, pe fratele mai mic. La cât de mici erau pumnii care-l loveau, băiețelul zâmbește compătimitor. După o scurtă atenționare din partea mamei, băiețelul o liniștește: Mami, las-o să mă bată, că tati m-a învățat un secret! și se uită cu subînțeles la celălalt părinte. Fetița nu se lasă mai prejos și îi spune tatălui: Tati, îl bat pentru că mama m-a învățat ceva: lupte!

Doamna care o alintase pe fetiță nu-și putea dezlipi privirea de la ei. “Ce fericită trebuie să fiți! Eu mi-am dorit toată viața și nu mi-a dat Dumnezeu! Înăuntru e o domnișoară care își face analizele, vrea și ea să facă un copil”, i se adresează doamna mamei.

 Au urmat câteva discuții despre familie și copii, am prins frânturi. Doamna povestea cum găsise pe stradă un copil abandonat, într-un concediu și cum l-a îngrijit. N-am înțeles cum s-a terminat povestea. Mă uitam cu drag la dinamica relațiilor dintre frați: cum se ajutau să își toarne apă în pahare, cum fetița îl tot lua în brațe pe fratele mijlociu și cum acesta îi mângîia creștetul și nu mă puteam gândi decât la cât de frumos vor crește cei trei într-o familie atât de sănătoasă.

Cum coada înainta greu, fetița începuse să se plictisească și să se alinte. Ba cânta, ba țopăia, la își mai tachina frații. Toți ne îndreptaserăm atenția asupra lor și zâmbeam. Mama îi atrage din nou atenția, rușinată de privirile noastre. Fetița se potolește și ia loc. Doamna intervine: Lăsați-o, doamnă! Nu există copil cuminte și babă frumoasă! Fetița se sesizează: dar eu nu sunt babă! Doamna râde și o mângâie blând: dar eu sunt…, spune ea cu o urmă de regret în glas.

Până să intre familia la consultație, doamna terminase. Și-a luat la revedere de la ei ca de la propria familie. Pa, frumuseților, vă pup! Promiteți-mi că în fiecare seară spuneți o rugăciune la Doamne-Doamne și mulțumiți pentru mami așa frumoasă și tânără și frățiorii voștri. Promiteți? Și-i pupă și-i strânge în brațe pe toți trei.

Trebuie să fie crunt să nu poți face copii. Întâmplarea asta mi-a redat speranța: instituția familiei tocmai a fost restabilizată.

2 Comments

Join the conversation and post a comment.

  1. Georgiana

    Anne, m-a emotionat tare povestea! :)

  2. frmshk

    Ba există copil cuminte. Eu am acasă unul. Patru ani și jumătate de energie cât pentru o duzină de adulți, curiozitate până la lună și înapoi și chef de năzbâtii neobosit. Un metru și douăzeci de copil care e liniștit doar atunci când doarme. Și totuși, e cel mai cuminte copil din lume. Pentru că face exact ceea ce trebuie. Copilărește. :)

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Anne-Marie