Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Plânsul în cinema

Posted by on 15 June 2014 in De zi cu zi | 5 comments

Plânsul în cinema

Ieri am fost să văd The fault in our stars, fără să citesc înainte despre ce-i vorba, cum fac de obicei. De data asta am simțit (ca și la Killing time al lui Florin Piersic Junior), cam după o oră de vizionare, că pierd timp prețios, în care puteam să fac altceva. Decizia a fost bazată pe elogiile pe care le-a primit cartea cu același nume, a lui John Green (am căutat acum pe Google și mi-a picat fața, e vlogger, i-am urmărit câteva clipuri de pe YouTube când mi-am făcut prima dată canalul, dar nu făcusem niciodată legătura). Greșeala numărul doi a fost că nu m-am interesat care era media de vârstă a celor care lăudau cartea.

În fine, nu despre faptul că-i un film pentru puștoaicele de 13-16 ani vreau să vorbim, deși mi-ar fi plăcut să fi fost o poveste de dragoste din aia lejeră, de feel good, nu să-mi strice zen-ul serii de sâmbătă (mi-am mai cărat și-o prietenă după mine, nici ea nu se încadra în target).

Vreau să analizăm un pic un act intim care are loc, uneori, în sălile de cinema. Repede v-a zburat gândul, mă! Despre plâns zic. Când te impresionează atât de tare povestea (sau ai citit cartea și acum o vezi ecranizată) încât dai drumul instalației pe ochi și nas. S-a plâns în sală la filmul ăsta încât la un moment dat devenise deranjant pentru persoanele care nu empatizau la același nivel cu filmul. O smiorcăială și o tragere de nas și sughițuri de zici că li se înecaseră tuturor corăbiile. Repet, nu eram eu în target și nu m-a prins așa tare povestea (deși am plâns, la rândul meu, la câteva filme și la un spectacol de teatru – și nu aveam șervețele la mine – dezastru!), dar mă deranja să aud numai muci și oftat în jurul meu.

Plânsul mi se pare un act extrem de intim. Să te găsească luminile alea care se aprind imediat, dar imediat după ce intră genericul (poate că și asta ar fi o sugestie drăguță la filmele mai grele, să ne mai lase, domnule, cu lacrimile noastre măcar până se termină ending credits) cu moaca umflată mi se pare la fel de intim cum ar intra părinții peste tine în timp ce faci sex cu partenerul din liceu. Fetițele smiorcăite au fost terifiate când s-a făcut lumină în sală, nu știau cum să se recompună mai repede.

A doua variantă ar fi să lucrăm la stăpânirea emoțiilor. Să ținem instalația-n frâu cât de mult putem și să nu lăsăm crocodilii să ne desfigureze. Știu că-i dificil, eu la Ispita Cioran eram atât de mișcată și trăiam un catharsis atât de intens în văzul lumii că echivala cu a sta dezbrăcat în văzul tuturor.

 La voi cum e? Cu plâns în cinema sau nu? Vă deranjează dacă auziți publicul că varsă lacrimi și muci în șervețele?

5 Comments

Join the conversation and post a comment.

  1. Emil Calinescu

    Depinde. Uneori imi vine sa rad de cei care plang, iar aici cel mai bun exemplu este Great Gatsby, care pe mine ma enervase /distrase, dar de la care cateva persoane iesisera in lacrimi (imi venea sa rad de ele maxim). Alteori, cum a fost la Oscar si Tanti Roz, imi venea si mie sa plang. Acolo a fost o situatie speciala, eu am stat la Loja Centrala, eram 4 oameni acolo. Nu a plans niciunul din noi, dar daca eram jos si vedeam lacrimi in jurul meu ma apuca si pe mine plansul.

    Iar diferenta dintre teatru si film este destul de mare aici: la film e intuneric complet, daca X plange nu-l vezi. La teatru e ceva lumina, asa ca vezi daca se plange sau nu prin sala.

    Filmul de care zici tu nu l-am vazut, insa am referinte bune despre el (de la amici care l-au vazut). Dupa ce-l vad ma voi pronunta.

    Trebuie insa sa te felicit pentru articol: daca l-as fi scris eu as fi fost iarasi catalogat drept INSENSIBIL :)

  2. Andrada

    Pe mine mă enervează MULT mai mult ăia nerâși. Ăia de hohotesc cu fornăituri la orice semi-glumiță de doi lei de nici nu-ți mai auzi gândurile. Ăia de se hăhăiesc și când n-ar trebui să (îmi amintesc un film super emotionant, nemțesc, cu un tip într-un scaun cu rotile care nu mai știu exact ce pățește, dar de care ăia din sală râdeau de numa…). A nu se înțelege că mi se pare aiurea să râzi, mi se pare aiurea să râzi când ți se arată degetul cu tropăituri și urlete grobiene. Mi se pare că denotă foarte multă frustrare și chestii ținute în interior cărora le dau drumul la cinema, printre alți oameni nevinovați.

    • anne

      Ai dreptate la faza cu nerâșii (îmi place cum ai inventat cuvântul), dar personal mi se pare mai deranjant plânsul.
      Poate fac un #vlog cu Tipuri de oameni la cinema :)

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.