Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Scene din tren

Posted by on 1 July 2012 in De zi cu zi | 0 comments

Scene din tren

Urma să fie un drum lung. Aşa părea, cel puţin, după câinele ce schelălăia, grupul de vacanţă ce ocupase nouă locuri şi temperatura de congelator. Până la Ploieşti mi-am luat timp să-i cunosc pe cei cu care urma să-mi petrec următoarele cinci ore: T. şi prietena ei cea mai bună, cu cele două fetiţe, Sara şi Minnie şi căţelul, infirmiera din Bacău cu ochi de-un albaştru straşnic cu care împărţeam canapeaua de la clasa a II-a, românca blond-pai ce alerga după Denis, copilul ce ştia doar nemţeşte şi care urma să vadă România doar pentru zece zile, tânărul înalt ce-a citit tot drumul texte religioase, cuplul de peste 70 de ani de la intrarea în vagon, el cu un defect la maxilar şi-un caracter  ursuz, ea cu un costum roz cu fustă şi grijă sufocantă pentru cei din jur.

La Ploieşti a urcat o doamnă cu o cuşcă în care piuiau de zor nişte pui de găină şi câţiva pui de raţă. Fetiţele lui T. au făcut vânzare “mutului” care înşirase tot felul de nimicuri pe mesele noastre. “Îi luăm de ziua lui, de la mine, de la tine şi de la fete”, spune prietena lui T., arătând un portofel la zece lei. “De mâncare vreţi ceva?”, întreabă prietena în momentul în care trece coşul cu ronţăieli piperate ca preţ. “Chipsuri cu pui, chipsuri cu pui! Şi Bake Rolls!” şi mai iau nişte grisine, ceva de băut şi o pungă de cornuleţe.

Între timp, bătrâna în costum roz l-a prins pe Denis în braţe şi încerca să-l adoarmă, sub privirile neputincioase ale mamei sale. I-a tras şi-un Tatăl Nostru, scurt, în timp ce-l legăna. Copilul a părut fericit când a scăpat din strânsoare şi-a luat-o la galop prin vagon. Domnul cu gura strâmbă îşi ceartă soţia: Lasă copilul ăla în pace!, dar fără succes, căci la câteva momente după, doamna a sărit iar cu sfaturile: “Dă-i blugii ăia groşi jos, că moare copilul de cald, au oprit ăştia aerul condiţionat că au îngheţat nişte doamne. Hahahaha, au îngheţat nişte doamne şi pe noi o să ne scoată morţi de-aici, leşinaţi. Aşa, lasă-l în pempărşi. Moare copilul de cald”. Pesemne că-şi făcuse cineva curaj să se plângă de frig, eu îmi încălzeam labele picioarele sub propriul fund.

Începusem să mă simt ca într-o mare familie plină de rude ciudate. Fetiţele se jucau cu câinele pe locul în care încercaseră doamnele să-l adoarmă pe Denis, doamna în roz se amesteca în viaţa cui prindea, infirmiera mi-a oferit vişine şi mi-a povestit, succint, despre turele de noapte, apoi a continuat să vorbească tot drumul la telefon despre copiii dumneaei şi şcoala de vară, câinele a zgâriat-o pe Sara pe nas, Sara a plâns, T. a început un joc cu ele “Care-i filmul tău preferat? Care-i melodia ta preferată?”, un fel de Flori-Fete, să mai scape de plictis.

Tânărul care citea texte religioase trăgea ocheade unei cuconiţe cu fund bombat ce tot trecea spre toaletă. Infirmiera m-a pipăit pe picior căutând priza, abia ce aţipisem. Totuşi, pe lângă figurile celelalte, ea îmi părea cea mai simpatică. Îmi dădea o senzaţie de linişte şi ordine, cum numai o femeie de la ţară poate ţine.

Mama lui Denis, blonda-pai, era din Buhuşi. Genul descurcăreţ, isteaţă, ageră, ce vorbeşte repede şi râde natural. Vorbea bine nemţeşte, era îmbrăcată normal, semn că nu se germanizase cu vreun înstărit şi-mi amintea de mătuşă-mea, Lidia.

La plecare nu ne-am salutat, nu ne-am urat vieţi frumoase şi vacanţe liniştite, nu ne-am ajutat la bagaje.

Leave a Comment

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Anne-Marie