Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "emotie"

Mă duc la Folk Alba

Posted by on 30 October 2012 in De zi cu zi | 3 comments

Mă duc la Folk Alba

Când vine vorba de muzică, mă consider ciudată. Schimb atât de rapid de la rap la rock la reggae la mainstream la clasic la romanţe la instrumental şi îmi plac toate în mod egal că nici eu nu mă mai înţeleg.

Cu declaraţia de mai sus bănuiesc că nu o să vi se mai pară ciudat dacă vă zic că-mi place muzica folk şi că formaţia mea preferată din România e Pasărea Colibri. Exact, Pasărea Colibri. Ştiu toate melodiile, toate versurile, am toate albumele pe casetă.

Când încă eram la Piatra Neamţ mă duceam la seri de folk (odată au venit şi Colibri!) şi ascultam după miezul nopţii emisiunea lui Adi Beznă (click pe link pentru o piesă frumoasă, păcat că înregistrată cam slab) şi sunam şi lăsam mesaje.

Am avut un prieten bun (Alex, poate citeşti) care mi-a dăruit două CD-uri cu piese folk pe care încă le mai ascult când mă duc acasă.

Melodia pe care o ascult când mi-i drag un băiat e:

Melodia pe care, la miez de noapte, s-a produs poate cea mai mare schimbare psihică din viaţa mea:

 Da, normal că iubesc Nebun de alb!

Anul trecut m-am smiorcăit în faţa laptopului pe livestreamingul de la Folk Alba, anul ăsta mi-a arătat Hoinaru câteva piese foarte simpatice de la Plus Noi (pe care o să îi ascult şi eu luna care vine), aşa că anunţul e, de fapt, mă duc la Festivalul de Folk “Ziua de mâine”, de la Alba Iulia! Datorită naşului meu virtual, Make, pe care îl puteţi asculta alături de Mircea Baniciu, pe 7 noiembrie, la Preoteasa.

Îs sensibilă, na. Abia aştept, zău, să vă scriu de acolo. Probabil o să îmi trag nasul de multe ori, mă emoţionează destul de uşor muzica, tăt dădeam apă la şoareci când eram mai mâţâţâcă şi ascultam ceva mai suferind. Noroc că printre bloggerii oficiali sunt şi bărbaţi, să mai salveze din siropeală.

Read More

Emoţia emoţiei de dinainte

Posted by on 9 April 2012 in De zi cu zi | 0 comments

Emoţia emoţiei de dinainte

Bună dimineaţa! (m-am apucat de scris cu trei minute înainte de ora 12, deci încă se pune!)

Ştiţi că am reluat de cursurile de actorie că v-am tot zăhăit la cap cu asta. Şi că mă entuziasmează de când eram prin clasa a 6a orice fel de manifestare artistică ce implică actorie. Şi cum învăţ tot mai mult cu fiecare săptămână ce trece devin un spectator destul de dificil, întrucât mă familiarizez cu procesul “din spate” şi ajung altfel intenţiile la mine.

Şi am prieteni şi amici studenţi la actorie. Zilele astea au fost Uşi Deschise la UNATC şi s-au jucat spectacole pe bandă. Am prins ieri un fragment din Unchiul Vanea de Cehov şi, având pile în distribuţie (Yoyo juca Doica) am reuşit să intru în sală când încă se pregăteau.

Ştiu de la fiecare spectacol pe care l-am jucat cu ai mei înainte că există un “ritual”: fie că faci un exerciţiu de grup ca să mai scapi de emoţii sau rosteşti ceva sau sunt încurajări reciproce, sau alergi sau spui o rugăciune sau o poezie sau faci flotări, există ceva. N-am să pot să vă zic ce au făcut oamenii ăştia, dar era atâta emoţie sinceră în comportamentul lor că mi se ridicase părul pe mine. Regizoarea mai că făcuse gaură în podea plimbându-se, să-i mai scadă tensiunea. Domnişoara cu turban de la lumini revizuia frenetic fiecare mişcare, verifica prizele, căuta o legătură să nu se încurce publicul în instalaţie, într-un colţ se făceau ultimele exerciţii de dicţie, câte unul dintre actori mai venea să ceară aprobări cu privire la vestimentaţie, să fie totul pe placul regizorului. Băieţii mai îmbărbătau domnişoarele frecându-le uşor braţele sau îmbrăţişându-le “O să fie bine, o să fie bine!”.

“Dă-mi o palmă, tare! Nu mi se linişteşte inima!”

Şi se sting luminile. Publicul intră în sală.

Read More
Anne-Marie