Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "exerciţiu de voinţă"

Exerciţii de voinţă (1)

Posted by on 3 September 2012 in De zi cu zi | 4 comments

Exerciţii de voinţă (1)

Exerciţii de voinţă. Şi putinţă/putere. Asta fac zilele astea.

M-am retras la Piatra Neamţ şi-mi antrenez psihicul, dându-i câte-un scop pe care, în condiţii pufoase, corpul nu l-ar putea duce la final. De exemplu, vineri: am luat bicicleta şi-am ieşit la drumul mare, setată să pedalez până la Barajul Bicaz. Îi întrebasem pe-ai mei, în maşină, câţi km sunt până acolo şi mi-au cam râs în nas: Hah, stai tu liniştită, sunt 18 doar dus, n-ajungi.

N-ajung? Ba ajung. Nu fac sport de cinci ani de zile şi tocmai ce mi-a trecut o tură de febră musculară pe care-am căpătat-o în urma unei ture amărâte de călărie. Fizicul îmi era adormit, vai de capul lui. Mi-am pus căştile în urechi, am dat volumul la minim cât să aud maşinile şi n-am renunţat până când nu am ajuns la Baraj. Au fost mai mulţi km decât am fost informată, eram la baza barajului şi ceasul de pe bicicletă arăta că făcusem deja peste 20km. Doar dus.

Ca să-mi îngreunez sarcina am plecat fără telefon, fără bani şi fără apă. Da, mi-a venit să renunţ de multe ori, urcuşul nu era ceva cu care aveam unde să mă obişnuiesc la Bucureşti. Simţeam că mi se umflă muşchii picioarelor şi că dacă mă dau jos o să tremur şi-o să mă sperii, de aceea m-am ambiţionat să nu cobor nicio clipă, nici măcar când aveam să ajung la baraj.

Am plecat pe la 15:00, soarele m-a bronzat cu urmă de maieu, transpiram în dâmburi, mă răcoream când intram în pădure, îmi clăteam ochii cu frumuseţea locurilor, lacurilor, pâraielor, curţilor, copacilor încă verzi. Muzica din căşti mă făcea să mă simt ca-n videoclipurile alea cu excursii şi fete frumoase ce zâmbesc din maşini.

La dus era să mă capseze un javret ce-a ieşit dintr-un şanţ, eu eram obosită după ce urcasem o pantă lungă şi am simţit exact cum îşi mai ia corpul putere atunci când semnalul e frica. Am început să pedalez ca şi cum abia plecasem de-acasă.

La întoarcere îmi ardeau buzele, îmi era sete, ştiam cât mai am de tras, dar nu vedeam decât cum cobor de pe bicicletă şi-i zic mamei, triumfătoare, “Am ajuns până la Baraj!”. În dealuri am vrut de vreo două ori să cobor, pe drumul de întoarcere, dar ştiam că mă dezamăgesc şi nu puteam să-mi fac una ca asta. Când simţeam că inima mi-e în gât îmi spuneam cu voce tare, hai, hai, hai că poţi. Un taximetrist a încetinit lângă mine şi aud: Hai, ţine-te de oglindă. I-am zâmbit şi, ştergându-mi faţa plină de praf, refuz politicos.

La întoarcere lumea se retrăsese în case. Era soarele de cinci după amiază, în ultima zi de vară. Toropea. Puteam să mă opresc oricând să cer o cană de apă, să rog pe cineva să mă lase să folosesc telefonul şi să abandonez, dar ştiam că dacă termin “cursa” asta şi încă rămân în picioare o să pot face mult mai multe lucruri pe viitor.

Ajuns acasă, 40km, cu un psihic mai tare şi-un fizic potrivit vârstei.

Dar să vedeţi ce excursie am tras sâmbătă!

Read More
Anne-Marie