Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "jazz"

M-am îndrăgostit de-o femeie

Posted by on 25 May 2015 in De zi cu zi | 0 comments

M-am îndrăgostit de-o femeie

Și nu înțeleg de ce femeia de care m-am îndrăgostit nu are la picioare mii de buchete de flori, atenții, elogii și toți banii șeicilor din lumea asta.

Luiza Zan m-a vindecat aseară. M-a vindecat de “îmi trebuie ceva și nu știu ce”, mi-a scos toate dopurile ce acopereau suflet/minte/inspirație/emoție și m-a dus, cu vocea și atitudinea ei, într-o lume în care nu am mai fost de foarte mult timp. Și de aceea m-am îndrăgostit iremediabil de ea.

In love with this woman. Amazing concert tonight! #jazz

A video posted by @the_annemarie on

 

Read More

Întâlnirea cu Adelin Petrişor şi seara de jazz psihedelic

Posted by on 6 June 2012 in De zi cu zi | 0 comments

Întâlnirea cu Adelin Petrişor şi seara de jazz psihedelic

Ieri am vizionat reportajul “Coreea de Nord, nimic de invidiat” în prezenţa realizatorului Adelin Petrişor (singurul jurnalist român care a filmat în Phenian după `89). După vizita din aprilie 2012 (vizită “privilegiu” cu ocazia Sărbătorilor Faraonice cu prilejul centenarului Kim Ir Sen). Spun “privilegiu” pentru că este singura dată când această ţară a primit 140 de jurnalişti străini, în ideea de spune lumii despre noul conducător de numai 28 (sau 29 de ani, nimeni nu ştie cu exactitate) şi de a lăsa impresia unei “deschideri” faţă de presa internaţională.

Pe tot parcursul vizitei, reporterul şi operatorul român au fost însoţiţi peste tot de către un diplomat coreean care le arăta ce anume să filmeze, le punea interdicţii şi chiar dădea indicaţii celor intervievaţi despre ce să spună şi ce ar da bine pe cameră. “Dacă ar fi să aleg între a locui în Afganistan sau Coreea de Nord, aleg clar Afganistan!”, declară Adelin Petrişor după o săptămână în cea mai închisă ţară din lume. “Am văzut la aeroport, în timp ce mă îmbarcam pentru Beijing (şi abia aşteptam să decolăm) cum priveau oamenii cu jind la cei cărora le era permis să le părăsească ţara”.

Control total. Clădiri moderne şi impunătoare nelocuite, construite “de ochii lumii”, pentru “impresia artistică” a puţinilor turişti străini. Mahalale pe care nu era permis să le filmezi (pentru că a fost prima dată când Coreea de Nord a găzduit atâta presă străină, nu toate echipele au putut fi controlate, astfel încât unele secvenţe le-au scăpat celor care însoţeau jurnaliştii). Un lagăr de 25 de milioane de locuitori. Doar 300.000 de telefoane mobile. Nimeni nu are drept de proprietate, primesc apartament de la stat şi nu au voie să îşi cumpere maşini. PIB de aproape 20 de ori mai mic ca al României, 5kg de cartofi lunar pentru o persoană, mâncare la gamelă, magazine unde suflă vântul pe rafturi şi o bucurie inexplicabilă a unei ospătăriţe atunci când statul i-a oferit copilului său 15 feluri diferite de bomboane.

Soldaţi care adorm în timpul paradei din cauza epuizării şi tineri care repetă dansuri “doar de două săptămâni” şi sunt înlocuiţi în momentul în care par obosiţi cu persoane ce par mai active în timpul manifestărilor. Propaganda începe în momentul în care te naşti şi încetează în momentul în care mori. Puteţi urmări reportajul pe pagina de FB a TVR.

Seara s-a încheiat cu o experienţă nouă de jazz, alături de Nils Petter Molvaer Trio din Norvegia. Spun experienţă pentru că mă aşteptam la o seară calmă şi am călătorit pe ritmuri orientale în pieţe aglomerate, în deşert sau am respirat aerul gheţarilor. Ceea ce reuşesc un chitarist, trompetistul şi toboşarul e… psihedelic. Cu sintetizatoare, percuţie şi joc de lumini ce vin în completarea senzaţiei pe care ţi-o oferă muzica, uneori crescendo-ul este interminabil. Minute în şir de explozie muzicală ce te fac să închizi ochii şi să zâmbeşti în călătoria ta. Albumul Baboon Moon al lui Nils este nominalizat la premiile Grammy norvegiene. De ascultat!

Nils Petter Molvaer

Read More

Duke Ellington Orchestra la Bucureşti

Posted by on 14 November 2011 in De zi cu zi | 0 comments

Două ore de jazz de la mama tata lui! Am scris o cronică mai detaliată la Ruxa pe blog (acesta fiind şi primul meu guest-post), aici mă voi concentra pe feeling şi călătorie. Mulţumesc că Events i-a adus pe minunaţii ăştia şi la noi.

Piesa mea preferată de jazz îi asta:

De joia trecută ascult doar jazz. Mi-am dat seama că e bun pentru muncă, bun pentru gândit, bun pentru scris, bun pentru iubit. Ce-am simţit eu când a început Orchestra? Am simţit cum toate firele de păr de pe corp se ridică şi cum degetele încep să bată ritmul, cum picioarele nu mai vor să stea liniştite, cum faţa mi-e toată un zâmbet şi ochii-mi strălucesc.

Câteodată îmi vine să mă bat pe umăr când las o zi întreagă un playlist să curgă şi am ureche pentru piese pe care le-am descărcat la un moment dat şi n-am avut când sau cum să le ascult. Bună-i muzica asta!

Duke Ellington însuşi a spus aşa: You`ve got to find a way to say it… without saying it. Am zis că bărbatului meu o să trebuiască să-i placă jazz-ul. Dacă ai impresia că-i doar muzică de lipit muşte, te-nşeli, amice. Tot Duke zice că, în mare, JAZZ-ul este ca genul ăla de bărbat cu care nu ţi-ai dori să umble fiică-ta. Deci nu-i pentru pămpălăi. Dar ţi-am mai zis şi înainte că nu ştiu (sau mă fac că nu ştiu) să vorbesc despre lucrurile care-mi plac.

Am sărbătorit deja 112 ani de la naşterea sa (superficial ar fi să-i zic Maestru sau Legendă) şi mă frământă nu faptul că nu l-a mai egalat nimeni, ci că n-am apucat să fiu şi eu o secundă în Cotton Club. Înainte să ajung la Sala Palatului fredonam aria aia din Pisicile Aristocrate cu Everybody, everybody, everybody wants to be a cat! şi-am ajuns să cunosc the real jazz cats.

Şi cum m-am mai boldit de plăcere când au zis de New York şi de A train! Cum m-am transpus acolo şi am intrat în bucata aia de film alb negru cu o orchestră ce cântă într-un metrou din The Big Apple. Îmi place mult şi slang-ul ăsta folosit în jazz, cu termeni precum hip, cat, daddy-o, precum şi felul în care se poartă fiecare cu fiecare, ca şi cum în orice secundă trebuie să-i “faci loc” cuiva care are în gâtlej sau în degete o notă magică ce poate da naştere unui groove.

Am fost atentă la ce eram atentă şi-am înţeles că sunt foarte atentă la contrabas. Corpul meu se mişcă în funcţie de cum dictează instrumentul ăsta. Piesele lui Duke Ellington sunt de ascultat mai mult decât de swing/mişcat în paşi de dans (pentru că el spunea că jazz-ul e muzica, swing-ul e business). Vă las cu un sample din C-Jam Blues (cu tot cu prezentarea lui Paul Mercer)

Şi un solo jucăuş

Read More
Anne-Marie