Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "maniere"

Ipoteze (2)

Posted by on 20 May 2013 in De zi cu zi | 1 comment

Ipoteze (2)

Începusem săptămâna trecută seria de Ipoteze (situații în care eu, dacă aș comenta, probabil aș primi cel puțin injurii, că știți cum stăm prin București cu țiglele pe casă: carevasăzică nu le avem).

Azi am o altă poveste pentru voi. Numai stați nițel, să mă măsor de la sâni în jos. Dacă am ofensat pe careva, rectific: de la plexul solar în jos.

Așa, vreo 1.45m. Atât aveau pițipoancele colorate (natural, nu solar!) care au intrat joia trecută în metrou ca tornada-n câmpurile americanilor. Mici și umflate, cum le șade bine pirandelor dornice de ascensiune. Mari pretenții de divă. Păr întins cu placa, două brunete și-o blondină cu o coadă de zici c-o scărmănat-o prea mult bărbatul, se-mbrâncesc în toată lumea și se foiesc până-și găsesc un colț de bârfă.

De cum au pășit în vagon, I felt they were trouble. Radarul meu de om cu ceva bun sâmț bipăia mai tare ca detectorul de metale din aeroport. Fetele îmbrâncesc un domn cu servietă și aia ce părea cea mai a dracului trage un Să mă f** în norocul tău!

N-am fost atentă la discuția lor, eram preocupată să scap de tensiunea pe care o simțeam în timp ce se holbau la mine. Și se holbau. Și se holbaaau, tăicuțule! Mai ceva ca niște studenți la Medicină în timpul unei disecții. Mă examinau aprig de la cei 1.40m și eu mă simțeam prost, dar prooost! Vorbeau între ele și se tot holbau la mine, mestecând gumă.

La un moment dat mă întreabă: Auzi, ce stație e? Le răspund și-mi mormăie un Mda, merci, în timp ce se uitau în altă parte, de data asta. De parcă era vina mea că eram la Eroilor.

Atât le-aș fi zis: Domnișoarelor, nu e frumos să vă holbați la un om și Atunci când spunem mulțumesc facem contact vizual.

Ce credeți c-aș fi pățit?

Read More

Importanţa exagerată a gesturilor mărunte

Posted by on 14 March 2012 in De zi cu zi | 11 comments

Importanţa exagerată a gesturilor mărunte

Citeam mai de dimineaţă la Cristian Lupşa că normalul devine anormal. Şi mă sperie reacţia celor din jur la gesturi pe care ar trebui să le considerăm cu toţii fireşti.

Zilele trecute am primit la domiciliu un buchet imens de flori. Anonim. Era pentru colega mea de apartament, căreia când i-am dat vestea nu i-a venit să creadă: Eu? Sigur sunt pentru mine? Eu nu primesc flori!

Merită menţionată uimirea cu care le-a primit şi gestul însutit pe care l-ar fi întors expeditorului, dacă ar fi ştiut cine-i acela. Cred că i-ar fi cumpărat trei buchete în semn de mulţumire.

Apoi îmi amintesc cum am reacţionat eu însămi când un amic cu care împărţeam un taxi s-a dat jos şi mi-a deschis portiera în spate, întinzându-mi mâna să mă ajute să cobor. M-am înmuiat instant şi mă gândeam: Doamne, eşti minunat, I wanna have your babies!

Mie mi se pare deplasat că am ajuns să considerăm gesturile astea ca fiind ieşite din comun şi ajung să aibă asemenea efect asupra noastră. Dacă, Doamne feri, face cineva un gest şi mai măreţ ca deschisul portierei păi mie-mi crapă inima de emoţie! Pentru că am învăţat să nu ne aşteptăm la nimic de la nimeni.

Şi asta-i trist.

Read More
Anne-Marie