Din cotloanele unde n-ajunge lumina: despre Adevăr
Ştii că majoritatea ideilor originale nu-s de fapt originale, adică atunci când te gândeşti c-ai dat lovitura şi că te-o lovit Dumnezo în moalele lobului prefrontal c-o revelaţie s-ar putea să nu fie a ta in the first place.
De aia simt eu că gândul următor nu îmi aparţine în totalitate.
Dar v-o zic. Cred că a spune adevărul (sau a te ascunde după “Nu fac decât să spun adevărul!”) e un gest atât de egoist că uneori ieşi mai pătat de Codul Onoarei dacă minţi. A spune adevărul în unele situaţii înseamnă a te gândi la tine exclusiv şi a te elibera de tensiunea de a fi vinovat, mutând povara pe umerii celuilalt. Pfiu, am spus-o, mamă, ce bine e! Ce s-a schimbat ăsta la faţă! Ce contează, mamă, ce bine e, trebuia să spun mai devreme, a fost crunt să ţin atâta adevăr în mine!
Mă gândesc că-ţi trebuie mai multă pipotă să trăieşti cu adevărul nespus decât să-l împuşti pe celălalt cu doza de “Am simţit nevoia să-ţi spun adevărul”. Ai simţit nevoia să nu te mai simţi împovărat, îţi trebuie tupeu să poţi ţine adevărul sub limbă, sub piele, în stomac.
Read More
Recent Comments