Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "motivatie"

Confuzie

Posted by on 10 May 2013 in De zi cu zi | 3 comments

Confuzie

În ce să crezi? În românescul Ce-i al tău e pus deoparte sau în americănescul Dacă vrei ceva go out and get it!

Eu ajung la prima variantă doar după ce am încercat-o pe-a doua până în pânzele albe și n-a ieșit. Resemnarea aia care te mai relaxează psihic e “Ce-i al tău e pus deoparte”. Și atunci te mai potolești.

Bun. În altă ordine de idei, citeam că până și cele mai luminate minți pot fi influențate de mesajul Nu meriți. Cred că și de aici se trage asta cu Ce-i al tău e pus deoparte. Suntem români? Păi ne merităm soarta. De câte ori n-ai auzit asta? Din start ne băgăm în cap că nu ne-am născut în locul potrivit, că așa e la noi, că nu ne putem depăși condiția pe care parcă singuri ne-o impunem ca să rămânem în zona de confort. Așa că îndurăm cât îndurăm, 30 de ani, 50 de ani, 68 de ani și apoi facem poc de supărare că n-a venit, domnule, chestia aia a mea ce era pusă deoparte.

Câteva sugestii ca să-ți demonstrezi că undeva greșești: Warren Buffet zice într-un interviu “Spune-mi care-s eroii tăi și-am să-ți spun cum o să ajungi, ce-o să devii”. Pot paria că mulți dintre voi nu și-au pus niciodată întrebarea asta singuri. Băi, pe cine admir? Dacă aș avea posibilitatea să fac schimb de locuri cu cineva, cu cine aș face? Mie-mi place Ellen DeGeneres. Aș face schimb cu ea. E amuzantă, caristmatică, isteață și îi face pe oameni să se simtă bine. Vreau asta și sunt sigură că traiectoria asta nu mi-e pusă deoparte. Nu trebuie doar să stau s-o aștept. N-o să vină nimeni să-mi pună o carieră de entertainer în față: ia de-aici, femeie, ai așteptat destul.

Tot Buffet zicea că trebuie să te-nvârți printre oameni mai buni ca tine, să te asociezi cu first-class people. Dacă mai băgăm aici și ideea conform căreia cei mai apropiați șase prieteni sunt cei care te modelează cel mai mult, ia, fă o introspecție și-aici. Or așteaptă să se lipească și oamenii ăia de tine, că doar ce-i al tău e pus deoparte. Am fost cea care a făcut primul pas, de la prieteni buni, la iubiți sau oameni pe care am vrut cu ardoare să-i cunosc . Cum se zice în popor: m-am băgat în seamă. Cu sinceritate, cu o abordare relaxată, cu umor. Și am reușit până acum să strâng cercul frumos.

Concluzionez tot cu ceva citit în același interviu: calitățile pe care le admiri cel mai mult la alții sunt cele pe care ar trebui să le cultivi în tine. Eu vreau să fiu mai organizată, mai pregătită profesional decât sunt acum (și aici o admir mult pe Andra) și vreau să mă detașez mai ușor de bagajul emoțional inutil (aici încă îmi caut mentor, am auzit totuși că Alex Negrea ar fi zen).

Așadar, ce să fie? Aștepți sau te zvârcolești?

Read More

Despre falsul entuziasm

Posted by on 8 January 2013 in De zi cu zi | 6 comments

Despre falsul entuziasm

Spunem Genial! și Awesome! și Cool! și Ce tare! cam o dată la trei fraze. O fac și eu. Din ce în ce mai rar, ca să-mi dau seama când ceva merită cu adevărat apreciere.

Practicăm cu zel o formă de sabotaj de sine. Ne tragem singuri covorul de sub picioare. Amânăm constant ceva ce ne-ar face fericiți pentru că ne-a intrat în cap: trebuie să suferi, mai întâi sacrificiul.

Ne exprimăm emoțiile în clișee, pentru că, de cele mai multe ori, nu mai acordăm timp conversațiilor adevărate sau ne e frică de ele. Sau nu le mai înțelegem.

Suntem într-o permanentă stare de nostalgie. Și de dor. Și am vrea să facem altceva față de ceea ce facem în fiecare moment al vieții noastre.

Când uităm, de fapt, să ne entuziasmăm cu adevărat?

Read More

Exerciţii de voinţă (1)

Posted by on 3 September 2012 in De zi cu zi | 4 comments

Exerciţii de voinţă (1)

Exerciţii de voinţă. Şi putinţă/putere. Asta fac zilele astea.

M-am retras la Piatra Neamţ şi-mi antrenez psihicul, dându-i câte-un scop pe care, în condiţii pufoase, corpul nu l-ar putea duce la final. De exemplu, vineri: am luat bicicleta şi-am ieşit la drumul mare, setată să pedalez până la Barajul Bicaz. Îi întrebasem pe-ai mei, în maşină, câţi km sunt până acolo şi mi-au cam râs în nas: Hah, stai tu liniştită, sunt 18 doar dus, n-ajungi.

N-ajung? Ba ajung. Nu fac sport de cinci ani de zile şi tocmai ce mi-a trecut o tură de febră musculară pe care-am căpătat-o în urma unei ture amărâte de călărie. Fizicul îmi era adormit, vai de capul lui. Mi-am pus căştile în urechi, am dat volumul la minim cât să aud maşinile şi n-am renunţat până când nu am ajuns la Baraj. Au fost mai mulţi km decât am fost informată, eram la baza barajului şi ceasul de pe bicicletă arăta că făcusem deja peste 20km. Doar dus.

Ca să-mi îngreunez sarcina am plecat fără telefon, fără bani şi fără apă. Da, mi-a venit să renunţ de multe ori, urcuşul nu era ceva cu care aveam unde să mă obişnuiesc la Bucureşti. Simţeam că mi se umflă muşchii picioarelor şi că dacă mă dau jos o să tremur şi-o să mă sperii, de aceea m-am ambiţionat să nu cobor nicio clipă, nici măcar când aveam să ajung la baraj.

Am plecat pe la 15:00, soarele m-a bronzat cu urmă de maieu, transpiram în dâmburi, mă răcoream când intram în pădure, îmi clăteam ochii cu frumuseţea locurilor, lacurilor, pâraielor, curţilor, copacilor încă verzi. Muzica din căşti mă făcea să mă simt ca-n videoclipurile alea cu excursii şi fete frumoase ce zâmbesc din maşini.

La dus era să mă capseze un javret ce-a ieşit dintr-un şanţ, eu eram obosită după ce urcasem o pantă lungă şi am simţit exact cum îşi mai ia corpul putere atunci când semnalul e frica. Am început să pedalez ca şi cum abia plecasem de-acasă.

La întoarcere îmi ardeau buzele, îmi era sete, ştiam cât mai am de tras, dar nu vedeam decât cum cobor de pe bicicletă şi-i zic mamei, triumfătoare, “Am ajuns până la Baraj!”. În dealuri am vrut de vreo două ori să cobor, pe drumul de întoarcere, dar ştiam că mă dezamăgesc şi nu puteam să-mi fac una ca asta. Când simţeam că inima mi-e în gât îmi spuneam cu voce tare, hai, hai, hai că poţi. Un taximetrist a încetinit lângă mine şi aud: Hai, ţine-te de oglindă. I-am zâmbit şi, ştergându-mi faţa plină de praf, refuz politicos.

La întoarcere lumea se retrăsese în case. Era soarele de cinci după amiază, în ultima zi de vară. Toropea. Puteam să mă opresc oricând să cer o cană de apă, să rog pe cineva să mă lase să folosesc telefonul şi să abandonez, dar ştiam că dacă termin “cursa” asta şi încă rămân în picioare o să pot face mult mai multe lucruri pe viitor.

Ajuns acasă, 40km, cu un psihic mai tare şi-un fizic potrivit vârstei.

Dar să vedeţi ce excursie am tras sâmbătă!

Read More

Încurajează-mă altfel

Posted by on 3 August 2011 in De zi cu zi | 1 comment

Nu sunt genul de om la care să funcţioneze ca motivaţie sau incentive sau zi-i cum vrei metoda cu Uite ăla ce-a făcut, uite câte are ăla, uite cât câştigă, cu ce se îmbracă, cât de mult îşi permite să halească zilnic de la Mc sau prostii de-astea.

Da, slujbe puţine, criză, unii se descurcă, alţii mai puţin. Iar lucrurile spuse la modul: Ăla poate, tu de ce nu poţi? n-au mers din clasa I, când probabil intervine la toţi dilema în care te bagă părinţii: tu ai luat 7, colega de bancă cât a luat? Păi el de a putut şi tu nu?

Eu de obicei mă optimism-ez singură, dar dacă vine cineva şi-mi pune întrebări încuietoare: Ce-ai făcut până la vârsta asta? Unde te vezi peste cinci ani? Ce meserie ai tu când termini masteratul, ce-i aia Relaţii Publice? devin tristă şi confuză, nicidecum Ai, fir-ar al dracului, v-arăt eu vouă!

Mie-mi place cu O să fie bine, ai calităţile x, y, z, uite ce poţi să faci cu ele, if you can dream it you can do it, din astea.

Motivaţional: FAILURE is NOT an option.

Brings you down: Te îndrepţi către marele failure.

“There are only two ways to live your life. One is as though nothing is a miracle. The other is as though everything is a miracle.” ~Albert Einstein

Ghici ce-am ales eu?

Read More
Anne-Marie