Moldoveancă sucită. Cu nuanţe.

Posts Tagged "pe clape albe si negre"

Cum sună nostalgia?

Posted by on 24 September 2012 in De zi cu zi | 1 comment

Cum sună nostalgia?

“Lumea e sătulă să vadă un pianist în frac”, începe Teo Milea discuţia cu bloggerii (bine, mai mult bloggeriţele) venite să-i asculte recitalul. E îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, încălţat în tenişi, şi ne amuză zicând că n-a venit de data asta cu bicicleta la recital că i-ar fi luat o lună (e stabilit în Timişoara). Vizualul de pe CD-ul pe care ni l-a oferit îl înfăţişează tot pe bicicletă, târând un pian după el.

“O să fiu ponderat la primele piese”, continuă Teo, “ca să mă pot împrieteni treptat cu voi”. Zice că abia acum, după o săptămână de stat în Bucureşti, a venit să cânte “la oraş”. “Eu îs ardelean, îs mult mai molcom. Aici zici că-s toţi teleghidaţi”.

A intrat într-al 26-lea an de pian. Din clasa a doua merge la competiţii. “Eşti dintr-o familie de muzicieni?”, întreabă cineva. “Sunt dintr-o familie de oameni”, răspunde natural Teo. Dar da, tatăl său e sculptor.

N-a studiat niciodată muzica altuia, decât când trebuia să ia examene sau să câştige competiţii. “Îmi scriu singur muzica şi pot fi cât de nebun vreau. Îmi şi asum tot ce scriu. Scriu pentru voi”. Îşi aminteşte cu drag momentul în care şi-a văzut numele pe un afiş în Timişoara, într-o plimbare cu părinţii, şi lacrimile din ochii tatălui.

Şi începe. Şi noi tăceam. Clapele albe şi negre cântau coloana sonoră a vieţii fiecăruia. Bărbaţii îşi priveau soţiile cu drag şi le strângeau mâna. Am citit un “Te iert” într-o privire.

Eu trăiam o senzaţie din aceea de “avion care se prăbuşeşte şi toate momentele frumoase ale vieţii tale îţi trec prin faţa ochilor”. M-am emoţionat de la prima piesă, Adiere. Eşti foarte expus la un recital de genul acesta: ţii capul un pic aplecat, privirea fixă, mâinile împreunate, or stai rezemat de scaun şi simţi că te coase cineva pe dinăuntru, după ce te-au operat fără anestezie. E puternic. Nostalgia a fost apogeul. Aveţi aici.

Oriunde îl prindeţi, mergeţi. E OM. E prietenos şi vă e prieten la final. Ne-a zis un lucru foarte frumos la început: că vrea să ne facă inimile să bată de la 120bpm la vreo 80bpm, că Bucureştiul ăsta ne dă câte-un infarct în fiecare zi. Se ridică la aplauze după fiecare piesă, îşi dă ochelarii jos, ia prosopul roşu şi se şterge de sudoare “Muncesc mai mult decât voi. Azi.”

Povesteşte ce-a simţit în momentul în care i-a venit ideea fiecărei piese, le introduce frumos, le cântă cu tot corpul. O să mai vină la Bucureşti. Vă anunţ eu.

(mulţumesc, Mădălina Uceanu!)

Read More
Anne-Marie